Leul a înclinat balanța în 2006-2007, dar a pierdut partida

În ultimii zece ani, leul, moneda națională a României, a reușit să se impună și ca monedă de credit numai în perioada 2006-2007, când se aprecia rapid în raport cu euro.

Poziția leului s-a ameliorat în prima jumătate a deceniului, susținută de accesul încă restrâns la credite în euro mai ales pentru persoane fizice și de tendința de scădere a dobânzilor. Această scădere s-a dovedit însă mult prea lentă pentru a face leul o monedă competitivă la creditare în comparație cu euro. BNR a încercat să pună bariere administrative, a ținut rezervele minime obligatorii în valută la 40%. Rezultatul: credite în valută mutate în străinătate, iar începând din toamna lui 2007 o șubrezire constantă a ponderii monedei naționale în creditare.

Acum, o parte din creditele exportate sunt repatriate, rezultând o creștere și mai mare a ponderii creditului în valută, care a sărit de 60% din creditul privat total.

BNR asistă acum la îngustarea zonei de piață care încă intră sub influența directă a deciziilor de modificare a dobânzii-cheie, fără perspective apropiate de creștere a atractivității creditului în lei. De teama deprecierii leului, BNR nu a redus dobânzile decât foarte lent în 2009 pentru a stimula creditarea în contextul crizei, așa cum au făcut alte bănci centrale.

Băncile străine care domină piața locală nici nu se gândesc să renunțe la creditul în euro nici măcar pe partea de retail, unde debitorii sunt cei mai expuși riscului de curs de schimb. Așa că băncii centrale nu-i rămâne decât să modereze mai departe evoluția cursului leu/euro pentru a evita catastrofe în portofoliile băncilor.

Leul a pierdut meciul, dar discuția se complică din cauza îndepărtării datei la care România ar putea trece la euro. Multe credite ipotecare în euro acordate în ultimul deceniu ar putea să nu prindă momentul ieșirii din scenă a leului, iar titularii lor vor rămâne până la scadență sub amenințarea riscului deprecierii monedei naționale.