LICITAȚII DE TOP / Falsurile care au schimbat piața

S-a născut și a murit la București. Între timp, a fost probabil cel mai călător dintre pictorii de la noi. I-au plăcut Germania și Parisul pentru școală, a lucrat cu Claude Monet pe la începutul secolului trecut. “…A devenit impresionist nu prin educație, ci printr-o predispoziție cu totul naturală, inerentă caracterului și vizualității sale”, au observat chiar contemporanii săi la un popas artistic la Ateneul Român.

Din nou Franța, Algerul, Tunisia, Japonia, Venezuela, Corsica… și mereu reveniri pe simeza de la Ateneul bucureștean. În 2006, avea vânzări de peste 100.000 de euro pentru 14 lucrări adjudecate. Cu un an înainte, numele său fusese creditat doar cu puțin peste 20.000 de euro. Salt uriaș! Dar și speculații pe măsură. Apoi, un val de lucrări cu semnătura sa, un catalog controversat care a readus pe piață răutăți vechi și adevăruri dureroase. Artistul nostru a intrat oficial în zodia falsurilor! Oficial chiar, el, pictorul și desenatorul, călătorul impresionist Samuel Mutzner a deschis răni care însoțesc multe răutăți din istoria artelor. Falsurile ridică uneori cota unui maestru, redeschid ochii specialiștilor pentru o operă majoră, oarecum ignorată. Anonimii nu sunt niciodată copiați, falsificați, revendicați peste măsura moștenirii lor.
Mutzner a semnat chiar el lucrări ale soției sale, Rodica Maniu. Era o afacere de familie, iar semnătura lui se vindea mai bine. Apoi, semnătura lui a fost pusă pe multe alte tablouri care au fost lucrate de artiști cu cotă mai mică. Peste toate rămâne întrebarea evidentă: cum se poate atunci descoperi clar un Mutzner original? Cu mai mari sau mai mici riscuri… colecționarii trebuie să aleagă pe ce dau banii. La Artmark s-a umpărat recent un desen Mutzner – “Peisaj tunisian”, cu 1.100 euro. Dar nu s-a cumpărat o lucrare mai specială – “Scenă algeriană”, ulei pe pânză, cu o estimare de 30.000-40.000 de euro. Nimeni nu poate explica de ce. O altă pictură a lui Mutzner a fost însă cumpărată cu 55.000 de lei la Alis, “Fată șezând pe laviță”.
Mutzner este doar unul dintre numele care au încins spiritele, mai multe neoficial decât oficial, pe piața de artă din cauza suspiciunilor de fals. Grigorescu, falsificat cu brio chiar din timpul vieții, avea ânregistrate mii de falsuri până în 1990. Luchian, la fel. Petrașcu, Cheller, Ipolit Strâmbu, Ion Marinescu Vâlan, Dan Ialomițeanu figurează și ei în catalogul falsificatorilor. Să nu ne speriem că sunt nume mari acolo. Toată lumea imita, studia, lucra în maniera unui maestru ca metodă de școală la un moment dat. În perioada interbelică au fost scandaluir de presă pe seama falsurilor, au intrat în polemici de la Tonitza la Vlahuță și Petrașcu.
În duelul continuu dintre colecționarii și comercianții de artă, experții pot face diferența. Au existat și există experți al căror cuvânt este de necontestat. Dar sunt și situații în care expertizele sunt supraevaluate.
La casele de licitații, experții sunt angajați. Și magazinele de antichități au măcar câte un expert angajat. Subordonați mai mult sau mai puțin unor patroni, ei au de fapt un rol consultativ, pot fi sau nu luați în seamă. În situații confuze, critice uneori, constatările experților au de fapt statut de recomandare, iar patronatul decide în final ce lucrare se vinde sau intră în licitație, la ce preț și în ce condiții.
Există colecționari care plătesc experți personali cu care se sfătuiesc pentru achizițiile pe care le fac.
Falsurile nu se popularizează decât cel mult verbal, pe șoptite sau cu obidă, în tonul zvonisticii, sau cu o discreție molipsitoare. Nici cumpărătorii, nici casele de licitații nu au nevoie de reclamă negativă. Negustorii nici nu intră în acestă ecuație: ei fac să prolifereze falsurile, caută fraierii care să le cumpere, inventează povești fabuloase și schimbă istoria artelor în talcioc sau la o galerie de pe Calea Victoriei cu aceeași lejeritate…
Legislație clară nu există împotriva falsurilor. Pe principiul cine este fraier, să plătească… până la urmă. Casele de licitații doar mizează pe unele regulamente. O lucrare poate fi returnată într-un timp relativ scurt, în baza unei contraexpertize. Câte astfel de contraexpertize există? Nimeni nu știe. De câte ori au fost polițiști, procurori, inspectori OPC în anchete la casele de licitații? De multe ori, dar nimeni nu anunță oficial astfel de anchete… Lucrurile se complică atunci când experții casei au dat un aviz pozitiv unei lucrări, dar alt expert îi pune la îndoială autenticitatea. Care expert are dreptate? Toți. După un principiu simplu al pieței, fiecare cumpărător sau colecționar este liber să își aleagă expertiza care îi place și să profite de ea. E drept că, pentru a evita scandalurile nedorite, casele de licitații acceptă plăți întârziate pentru contraexpertize și apoi chiar refuzuri de după licitații pentru a compromite eventual doar istoria unei lucrări și nu imaginea casei de licitații. Mai complicat este în cazul sculpturilor în bronz, unde cu greu se poate face o comparație între o piesă din tirajul original și una dintr-un tiraj postum (neoficial, nedeclarat de, și de cele mai multe ori fără acordul moștenitorilor) sau o replică prelucrată după o piesă deja turnată (deși aici complicitatea apare imediat, o piesă turnată după una deja existentă având dimensiuni sensibil mai mici decât piesa “mamă”), mai ales că testele fizico-chimice nu se prea poartă la noi. În acest sens, au existat dispute relativ recente legate de bronzurile lui Ion Irimescu și Ioan (Jean) Pârvan (majoritatea nesemnate). Atenție, însă, doar o mică majoritate din tre lucrările suspectate la nivel înalt de fals sunt și dovedite a fi falsuri. Aici este o capcană fără limite…
Sunt colecționari care se recunosc învinși: au avut bani după 1990 și au investit în artă fără avizul specialiștilor și cu concursul negustorilor vocali. Au ajuns peste câțiva ani să afle că tot ce au cumpărat sunt făcături, plătite scump. Nici Poliția nu mai poate face nimic…
Mereu apar povești, de fapt: se livrează la pachet cu falsurile, pentru naivi: “De pildă, povestește Tudor Octavian, se duc la un posibil client, desfac hârtia de pe spatele tabloului, care se vede a fi foarte veche și acolo – ce să vezi? un plic de pe vremea autorului, în care se află un teanc de bani de acum o sută de ani și o scrisoare lăsată unui fiu sau unui prieten, și în care scrie ceva gen <<Să apelezi la acești bani când vei fi în impas etc>>. Totul pare foarte vechi, banii sunt într-adevăr de pe vremea aceea, deci nu mai pot fi folosiți și uite așa cumpărătorul înghite povestea și ia falsul…”.