Limbajul florilor/ de Vanessa Diffenbaugh

Vanessa Diffenbaugh s-a născut în 1978 la San Francisco și a crescut la Chico, în California. După ce a studiat scrierea creativă și pedagogia la Stanford, a predat tinerilor din comunități defavorizate noțiuni de istoria artei și de arta scrisului. A lucrat apoi pentru mai multe asociații non-profit având ca scop integrarea socială a tinerilor provenind din orfelinate. A fondat Camelia Network, care și-a propus să creeze pe internet o comunitate națională de ajutorare a tinerilor de peste optsprezece ani ieșiți de sub tutela căminelor de copii sau a asistenților maternali. Locuiește împreună cu familia sa în Cambridge, Massachusetts. Limbajul florilor, puternicul roman de debut al Vanessei Diffenbaugh, apărut la Random House în 2011, a devenit un fenomen editorial internațional, fiind publicat în peste 40 de țări, cu cifre de vânzare record. Urmărind destinul unei tinere orfane, traumatizată în copilărie, și a refugiului ei – o grădină secretă, prin intermediul căreia, în mod paradoxal, poate comunica, Limbajul florilor este o poveste admirabil scrisă despre curaj și speranță, despre suferință și forța de a îndura tragedii, despre dragoste și setea de viață.

“O surprinzătoare Jane Eyre a zilelor noastre!”- San Francisco Chronicle

“Limbajul florilor este o splendidă meditație despre izbăvire și, mai ales, despre iertarea și generozitatea infuzate de iubire.”- Paula McLain, autoarea romanului Soția din Paris

*

* *

Timp de opt ani am visat foc. Copaci care izbucneau în flăcări când treceam pe lângă ei; oceane arzând. Fumul dulceag mi se așeza în păr în timp ce dormeam, parfumul rămânea impregnat pe pernă când mă sculam. Și totuși, în clipa în care salteaua a luat foc, mă trezeam imediat. Izul înțepător, chimic nu semăna deloc cu adierea îmbălsămată din visele mele; erau la fel de diferite ca iasomia indiană și cea de Carolina, despărțireși atașament. Erau imposibil de confundat.

În picioare în mijlocul camerei, am depistat sursa focului. Un șir de chibrituri aliniate perfect la picioarele patului. Se aprindeau, unul după altul, un gărduleț scânteietor de-a lungul tivului saltelei. Privindu-le cum ard, m-a cuprins o groază adâncă, prea mare pentru niște biete flăcări pâlpâtoare și, pentru o clipă, am avut din nou zece ani, mai plină de disperare și speranță ca niciodată.

Dar salteaua neacoperită, sintetică, nu s-a aprins așa cum se aprinseseră ciulinii la sfârșit de octombrie. A ars mocnit, după care focul s-a stins.

Era ziua mea. Împlineam optsprezece ani.

Pe canapeaua hărtănită din camera de zi se foiau înșirate mai multe fete. Ochii lor mi-au cercetat trupul și s-au oprit asupra picioarelor goale, fără urme de arsuri. Una părea ușurată; alta dezamăgită. Dacă aș mai fi rămas o săptămână, aș fi ținut minte expresia de pe fiecare figură. M-aș fi răzbunat înfigând cuie ruginite în tălpile pantofilor sau punând pietricele în castroanele cu mâncare. Odată ținusem capătul unui umeraș de metal încins apăsat pe umărul unei colege care îmi greșise mult mai puțin, nu încercase să-mi dea foc.

Dar într-o oră plecam de acolo. Și fetele știau.

Una dintre ele s-a ridicat de pe canapea. Părea mică – cincisprezece, șaisprezece ani cel mult – și era drăguță, lucru rar: se ținea dreaptă, avea ten frumos, haine noi. N-am recunoscut-o pe loc, dar când a străbătut camera mersul ei – cu brațele îndoite agresiv – avea ceva cunoscut. Cu toate că abia sosise nu-mi era străină; mi-am dat seama că mai locuiserăm împreună, în anii de după Elizabeth, perioada mea cea mai furioasă și mai violentă.

La câțiva centimetri de mine s-a oprit, ridicând bărbia.

– Focul, a spus pe o voce egală, a fost din partea tuturor. La mulți ani!

În spatele ei, fetele înșirate pe canapea fremătau. Una și-a tras gluga pe cap, alta s-a învelit mai strâns în pătură. Lumina dimineții pâlpâia peste șirul de priviri coborâte, iar fetele păreau dintr-odată niște copii prinși în cursă. Din centrele astea nu puteai ieși decât dacă fugeai, dacă depășeai vârsta sau ajungeai să fii închis. Copiii din centrele de plasament de nivelul ăsta nu erau adoptați; extrem de rar se întorceau acasă, practic niciodată. Fetele de-aici își cunoșteau perspectivele. În ochii lor nu era decât teamă: de mine, de colege, de viața pe care și-o câștigaseră sau care li se dăduse. M-a cuprins un val neașteptat de milă. Eu plecam; ele nu aveau de ales decât să rămână acolo.

Am încercat să-mi fac drum spre ușă, dar fata a făcut un pas și mi-a blocat drumul.

– Dă-te, am spus.

O femeie tânără care lucra în tura de noapte a scos capul pe ușa de la bucătărie. Probabil că n-avea nici douăzeci de ani și era mai îngrozită de mine decât oricare din fetele din cameră.

– Vă rog, a spus cu o voce rugătoare. E ultima ei dimineață aici. Lăsați-o în pace.

Am așteptat, pregătită, în timp ce fata din fața mea și-a supt burta, cu pumnii strânși. Dar după o secundă a clătinat din cap și s-a întors. Am ocolit-o.

Mai aveam o oră până să vină Meredith să mă ia. Am deschis ușa de la intrare și am pășit afară. Era o dimineață cețoasă de San Francisco și simțeam sub tălpile goale cimentul rece din verandă. Am stat să mă gândesc. Avusesem de gând să pun la cale un răspuns la ce-mi făcuseră fetele, ceva usturător și odios, dar, curios lucru, îmi venea să le iert. Poate pentru că aveam optsprezece ani, pentru că, dintr-odată, pentru mine se terminase, de asta puteam să privesc cu îngăduință fărădelegea lor. Înainte să plec, voiam să spun ceva ca să le șterg frica din ochi.

Am mers în jos pe strada Fell și am cotit pe Market. Am incetinit când m-am apropiat de o intersecție aglomerată, neștiind încotro s-o apuc mai departe. În orice altă zi aș fi smuls niște flori din parcul Duboce, aș fi cutreierat spațiul verde sălbăticit de la intersecția străzilor Page și Buchanan, sau aș fi furat niște ierburi din piața din cartier. Timp de aproape zece ani îmi petrecusem fiecare clipă liberă memorând semnificația și denumirea științifică a florilor, dar cunoștințele rămăseseră în mare parte nefolosite. Foloseam aceleași flori iar și iar: un buchet de crăițe, necaz; un buchet de ciulini, mizantropie; o mână de busuioc uscat, ură. Numai rareori variam mesajul: un snop de garoafe roșii pentru judecător când am înțeles că nu mă mai întorc la podgorie și bujori pentru Meredith, ori de câte ori găseam. Acum, în timp ce băteam strada Market în căutarea unei florării, scotoceam în dicționarul din cap.

La trei cvartale mai încolo am dat peste un magazin de băuturi și am văzut în vitrina cu grilaj buchete învelite în hârtie, care se ofileau în găleți. M-am oprit în fața magazinului. Cele mai multe erau aranjamente mixte, care transmiteau mesaje contradictorii. Oferta de buchete compuse din flori identice era slabă: trandafiri banali roșii și roz, un mănunchi de garoafe pestrițe și un ciorchine de dalii purpurii care se revărsau din cornetul de hârtie. Demnitate. Am știut pe loc ce mesaj vreau să transmit. Întorcându-mă cu spatele la oglinda aplecată deasupra ușii, am ascuns florile în haină și am luat-o la fugă.

Gâfâiam când am ajuns înapoi. Camera de zi era goală și am intrat ca să despachetez daliile. Florile erau niște bulgări perfecți de stele, straturi de petale purpurii tivite cu alb se desfăceau din mugurele din mijloc. Am rupt cu dinții elasticul și am descâlcit tulpinile. Fetele n-or să înțeleagă niciodată semnificația daliilor (fiind ea însăși un mesaj ambiguu de încurajare); totuși, străbătând coridorul lung ca să strecor câte un fir pe sub ușa închisă a fiecărui dormitor, m-am simțit împăcată.

Restul florilor i le-am dat femeii care lucrase în schimbul de noapte. Am găsit-o lângă fereastra de la bucătărie, așteptându-și colega din tura următoare.

– Mulțumesc, a spus când i-am întins florile, iar vocea îi trăda nedumerirea. Răsucea cozile țepene între palme.

Meredith a sosit la ora zece, așa cum spusese. Am așteptat-o pe terasa din față, balansând pe genunchi o cutie de carton. În optsprezece ani adunasem mai mult cărți: Dicționarul florilor și Ghidul Peterson al florilor sălbatice din statele de pe Coasta de Vest, amândouă trimise de Elizabeth la o lună după ce plecasem din casa ei; manuale de botanică din tot felul de librării din East Bay; volume subțiri, necartonate de poezie victoriană furate din librării liniștite. Peste cărți erau teancuri de haine împăturite, găsite sau furate, dintre care unele îmi veneau, dar majoritatea nu. Meredith urma să mă ducă la Cămin, un centru din suburbia Outer Sunset care oferea adăpost de scurtă durată. Eram pe lista de așteptare de la zece ani.

– La mulți ani! a spus Meredith în timp ce îmi puneam cutia pe bancheta mașinii. N-am răspuns. Știam amândouă că s-ar putea să nu fie ziua mea. Primul raport al instanței în cazul meu îmi aproxima vârsta la trei săptămâni, data și locul nașterii erau necunoscute, ca și părinții biologici. Data de 1 august fusese aleasă din motive care țineau de majorat, nu de sărbătoare.

M-am tolănit pe scaunul din față lângă Meredith și am închis portiera, așteptând să pornească. Bătea cu unghiile false în volan. Mi-am pus centura. Dar mașina tot nu se mișca. M-am întors spre Meredith. Eram încă în pijama. Mi-am ridicat la piept genunchii în pantaloni de flanel și mi-am înfășurat jacheta în jurul picioarelor. Îmi plimbam ochii pe tavanul mașinii așteptând-o să înceapă să vorbească.

– Ei, ești gata? a întrebat.

Am ridicat din umeri.

– Asta e, să știi, a spus. Viața ta de-acum începe. De-aici încolo nu mai poți da vine pe nimeni în afară de tine.

Meredith Combs, asistenta socială responsabilă pentru alegerea șirului de familii adoptive care mă trimiseseră înapoi, voia să vorbim despre vină.

Fragment din volumul Vanessei Diffenbaugh “Limbajul florilor”. Traducere din engleză de Ariadna Grădinaru. În pregătire la Editura Humanitas Fiction, colecția “Raftul Denisei” coordonată de Denisa Comănescu