Limitele democrației/ de Tudor Călin Zarojanu

Bănuiesc că v-ați săturat de butada lui Churchil, cel căruia îi datorăm cei 45 de ani de pleonastică “democrație populară”, așa că n-o s-o mai citez și eu. Mai ales că, în acest caz, nu numai definițiile paradoxale sunt dubioase, ci și cele serioase: “Formă de organizare și de conducere a unei societăți, în care poporul își exercită (direct sau indirect) puterea”, respectiv “Formă de organizare și de conducere politică a societății, care proclamă suveranitatea poporului” – cu mici variații.

Conducerea directă a statului de către popor e cea mai simpatică din toate și se manifestă prin referendum. Aici, constatăm mai întâi faptul că niciunul dintre elementele unui referendum (decizia recurgerii la el, formularea și eventuala cuplare a întrebărilor, mesajele subliminale, organizarea scrutinului, numărarea, interpretarea și punerea în practică a rezultatelor) nu este stabilit de către popor, care votează doar ceea ce i se dă voie să voteze. Și, cum știm, avem deja un referendum valid de al cărui rezultat i s-a fâlfâit majorității parlamentare. Numărul parlamentarilor nu numai că nu a scăzut, ci a crescut aberant!

În al doilea rând, se pune fireasca întrebare: Cât de des poți apela la plebiscit? Să întrebi poporul, de pildă, de fiecare dată când semnezi un contract ceva mai mare de import-export? Imposibil. Următoarea întrebare: În legătură cu ce să-i ceri părerea? Cum ar fi, de pildă, să organizezi un referendum cu întrebarea “Sunteți de acord să nu mai plătiți niciodată nicio taxă și niciun impozit?”!

OK, cu asta am terminat repede. Uitați de exercitarea directă a puterii poporului. Am putea crede că ea se manifestă măcar prin revoluții, dar și aici avem două probleme. Mai întâi că o revoluție urmărește să răstoarne sistemul social-politic, deci – în cel mai fericit caz – să instaureze democrația, ca atare are loc într-un sistem nedemocratic. Și durează prea puțin ca să fie ea însăși un sistem. Apoi – din experiență personală, adică națională – știm prea bine că revoluțiile nu le fac popoarele, ci minorități din cadrul acestora. În cazul nostru, cei care au ieșit în stradă înainte de fuga lui Ceaușescu, respectiv câteva zeci de mii de persoane. Bucuria după nu se pune.

Definiția pe bază de proclamare poate fi ignorată cu totul. De proclamat se poate proclama orice, inclusiv că Divizia națională de fotbal e fără blaturi.

Rămâne doar exercitarea indirectă a puterii. Adică prin reprezentanți. Câteva zeci de mii de alegători (70.000 pentru Cameră, 160.000 pentru Senat) stabilesc că un anume politician le va reprezenta interesele ca parlamentar.

Probleme:

1. Actualul sistem electoral așa-zis uninominal, în fapt nici cal, nici măgar, permite ca în Parlament să ajungă, prin așa-zisa redistribuire proporțională (cu procentele obținute de partid), candidatul clasat în alegeri pe locul 2, 3 sau chiar 4, și s-a prins un scaun în legislativ și cu câteva sute de voturi.

2. Cu foarte puține excepții, de 23 de ani, în România se votează partide și alianțe, nu oameni. N-ar fi o mare problemă (mai ales că politicienii se tot mută de la un partid la altul, așa că oricum nu ai siguranța că ăla pe care l-ai votat ca liberal nu devine peste noapte socialist) dacă măcar partidele, în ansamblul lor, s-ar manifesta în mod consecvent, coerent și previzibil. Habar n-ai cine e Sile Vasile, dar e dintr-un partid care încurajează cultura și tu vrei să fie încurajată cultura. Numai că, peste o lună ori un an, partidul acela devine partizanul încurajării industriei, de cultură ne arde nouă acum!?

3. Ca să-mi reprezintele interesele, un politician sau un partid trebuie să mi le cunoască. Atât înainte de a-l vota, cât și după. Că viața mea se mai schimbă și ea. Or, majoritatea politicienilor habar n-au care e viața alegătorilor.

Cam atât și despre guvernarea prin reprezentanți. Teoretic, ar trebui menționată exercitarea puterii prin concediere. Adică mergi la vot și-i dai afară din Parlament (primării, consilii județene, consilii locale) pe cei care te-au dezamăgit. Numai că nu poți s-o faci decât prin înlocuire: pui pe alții în loc și-o iei de la capăt. Plus că asta se întâmplă doar o dată la 4 ani (alegerile anticipate sunt decise tot de clasa politică, deci nu se pun la puterea poporului). Și dacă nu-ți place niciuna dintre variante? Atunci te legeni cu gândul că, anulându-ți votul sau neparticipând la scrutin, vei da “un puternic semnal” clasei politice. Care clasă politică se tăvălește de râs aflând de semnalul tău.

Până acum ne-am ocupat de democrație numai din punctul de vedere al electoratului, al poporului, al celor mulți. Dar – chiar dacă asta nu este specificat explicit în definiții – democrația se identifică și prin faptul că orice cizmar (scuzați exemplul) poate să ajungă președinte. Dar asta era valabil și în dictatură! “Dreptul de a alege și a fi ales” era stipulat și în statutele PCR, UTC și FDUS. Bine, dar acum e altfel! Altfel, cum? Simplu: atunci atât candidații, cât mai ales câștigătorii erau impuși “de sus”, pe când acum nu. Oare? Ați încercat să votați un membru oarecare al unui partid, pe care îl cunoașteți și vă inspiră încredere? Nu puteți să-l votați dacă nu l-a propus drept candidat conducerea partidului. Ca și în dictatură.

OK, dar acum sunt mai multe partide, ai de unde alege! Diferența esențială, așadar, stă în pluripartidism. Să facem însă un mic exercițiu de imaginație: dacă PCR s-ar fi divizat, dând naștere mai multor partide, cu diferite denumiri și doctrine (declarate)? Cât mai multe și cât mai mici. Adică exact sugestia făcută de ambasadorul sovietic Evgheni Tajelnikov într-o celebră discuție din decembrie 1989 cu liderii FSN. Dacă Nicolae Ceaușescu (sau Gorbaciov!) ar fi fost bine sfătuit și și-ar fi luat curajul, putea s-o facă oricând și probabil ar fi domnit până la moarte, el și ai lui.

De altfel, așa cum bine știm, un act perfect democratic – alegerile din 1933 din Germania – a dus la 72 de milioane de victime și pagube materiale incalculabile.

Pe de altă parte, când vorbim despre voința poporului – fie ea bună sau rea, inspirată sau nefericită, la judecata istoriei – trebuie să ne întrebăm, ca și în cazul revoluției românești din Decembrie 1989, “Care popor?” Să luăm cel mai recent exemplu: USL a câștigat alegerile parlamentare cu scorul de 60%, considerat nu numai de către ei, ci de către majoritatea comentatorilor, drept zdrobitor. Numai că la urne s-au prezentat doar 41% din electorat, ceea ce înseamnă că USL a fost votată de numai 24,6% din cei în drept. Altfel spus, 75,4% dintre români (adică peste trei sferturi) NU au votat pentru autorii victoriei zdrobitoare. Drept urmare, ceea ce va face ori nu va face, rău sau bun, uniunea aflată la guvernare poate fi pus în sarcina – meritul sau vina – a numai un sfert dintre noi.

Așa să fie? Aș zice că nu. Dacă lucrurile vor merge spre bine, meritul, da, va fi al 24,6% dintre români, care au ales bine. Dar dacă vor merge spre rău, vina va fi a 24,6% + 59% = 83,6% (aproape cât Ion Iliescu în 1990!), căci somnul civic naște monștri. Cei care stau de-o parte sunt complici la rău și n-au niciun merit la bine. Asta e părerea mea. Dar admit că sistemul e prost, căci dacă – sătul de prestațiile celor 2-3 forțe principale – aș vota independenți sau partide mici, votul meu ar ajunge tot la senatorii de drept. O altă limită stupidă a democrației.

Defectele acesteia sunt însă departe de-a se limita la viața politică! Majoritatea locatarilor dintr-un bloc poate decide ca acesta să fie vopsit în verde cu dungi roz sau să se renunțe la lift, pentru economie, sau să se oprească alimentarea cu căldură, din același motiv, sau să cheltuiască o mică avere pe un sistem de alarmă sau să se închirieze parterul unui restaurant producător de zgomote și mirosuri – iar tu nu te poți opune, deși apartamentul e proprietate personală.

Fără îndoială, însă, că defectul de fond al democrației – și anume acela că prin cantitate nu poți suplini calitatea – a fost pus în valoare, la scară planetară, în urmă cu 12 ani, atunci când majoritatea pământenilor a celebrat cu un an prea devreme intrarea în mileniul trei, și asta în ciuda faptului că oameni care n-au fost certați cu școala au atras din timp atenția asupra prostiei. Tatăl meu m-a învățat că “matematica este deasupra claselor sociale”. Iată că, o dată cel puțin, s-a înșelat.

Mulțimea nu este deținătoarea adevărurilor, nici măcar a celor elementare. A fi mai mulți nu înseamnă automat a avea mai multă dreptate – în niciun domeniu. Nici când mulțimea este formată din simpli cetățeni (de pildă, votanții de la Eurovision), nici măcar când e vorba de specialiști (vezi ciudățeniile petrecute la mai toate jurizările festivalurilor artistice și chiar la cele sportive). Dacă numărul amatorilor de manele e mult mai mare decât cel al iubitorilor de muzică simfonică, asta nu clasează manelele peste Brahms, după cum cantitatea admiratorilor nu-l plasează pe Dan Brown înaintea lui Thomas Mann, nici pictura de gang în fața lui El Greco, nici telenovelele deasupra lui Tarkovski.

Înseamnă toate acestea că democrația e inconsistentă, lipsită de valoare și nu asigură nimic? Din fericire, nu. Există valori fundamentale care sunt asociate cu democrația, care nu funcționează (bine) decât în democrație. În primul rând, libertatea. Astfel, democrația este valoroasă mai degrabă prin elementele ei conexe, decât în sine, și mai degrabă prin comparație: pentru că în dictatură nu funcționează drepturile omului, democrația – practic singura ei alternativă contemporană – trebuie să fie bună.

Dacă e sau nu o consolare suficientă, asta hotărăște, evident, majoritatea…