Limitele expertizelor

In duelul continuu dintre colectionarii si comerciantii de arta, expertii par a fi persoana terta (atunci cand nu se ajunge la procese).
La casele de licitatii expertii sunt angajati. Subordonati sau nu unor patroni, ei au rol mai mult sau mai putin consultativ. In situatii dilematice, constatarile expertilor au de cele mai multe ori statut de recomandare, iar patronatul decide in final ce lucrare intra in licitatie, la ce pret si in ce conditii se poate vinde. Toata aceasta enumerare de preferinte ale sefilor de case de licitatii arata ca regulamentele, asa cum sunt ele promovate la prima citire, pot fi schimbate in functie de anumite interese. Si tot din cauza ca pot aparea oricand capricii ale proprietarilor si pentru ca expertizele sunt de fapt cu caracter consultativ, in regulamentul oricarei licitatii de arta sunt scrise conditiile in care o lucrare poate fi returnata de cumparator: in baza unei contraexpertize care precizeaza posibitatea unui fals sau constata o deteriorare nementionta a piesei. Cum se intampla in realitate? Nu se popularizeaza decat cel mult verbal, sau la nivel de zvon, returnarea unei lucrari sau a unui obiect. Nici cumparatorii, nici licitatorii nu au nevoie de reclama negativa. In plus, de multe ori, apare o disputa ce pare fara iesire: expertii casei au dat un aviz pozitiv unei picturi, sa spunem, dar alt expert ii pune la indoiala autenticitatea. Care expert are dreptate? Ambii. Pentru ca, dupa un principiu simplu al pietei, fiecare cumparator este liber sa isi aleaga expertiza care ii place si sa profite de ea.
Exista putine autoritati de necontestat. Regretatul Remus Niculescu era cel care aviza categoric un Grigorescu. Expertiza lui era fundamentala si de necontestat. Tablourile autentificate de el nu isi vor schimba niciodata statutul. Si nimeni nu i-a putut lua locul. Un alt mare istoric de arta, Radu Ionescu, descoperitorul unui Brancusi considerat pierdut, avea ultimul cuvant de spus in cazul multor artisti. Dar tocmai pe seama unor lucrari ale lui Brincusi a avut parte de o serie de procese. Acum veteranii expertizelor sunt Petre Oprea si Mircea Deac. In cazul lor, este foarte important ca au fost prieteni sau colegi cu multi artisti ai anilor ’60-’90 si pot depune marturie despre multe evenimente esentiale consumate in familiile artistilor, in ateliere, galerii, birourile oficialilor Consiliului Culturii sau in muzee, pe parcursul unei jumatati de veac. Dar, uneori, si expertiza lor este contestata, sau macar pretul de pornire prea mic sugerat pentru o lucrare. Exista si alte elemente care, pe langa expertiza, influenteaza cota unei lucrari: prezenta semnaturii artistului, mentionarea colectiei din care provine, inscrisuri olografe ale autorului, eventuale mentiuni de autenticitate ale familiei artistului sau reproducerea in cataloagele unor expozitii. Mai complicat este in cazul sculpturilor, unde cu greu se poate face o comparatie intre o piesa din tirajul original si una dintr-un tiraj postum (neoficial, nedeclarat de, si de cele mai multe ori fara acordul mostenitorilor) sau o replica prelucrata dupa o piesa deja turnata in bronz, mai ales ca testele fizico-chimice nu se prea poarta la noi. In acest sens, au existat dispute recente legate de bronzurile lui Ion Irimescu si Ioan (Jean) Parvan (toate nesemnate).
Ultimul catalog Mutzner a reaprins discutiile despre falsurile pe seama artistului. A fost reprodus in presa si un asa-zis Mutzner, un ulei cumparat de la o licitatie de arta. Falsul a fost deconspirat insa dupa mai multi ani si nu a mai putut fi refuzat. Au fost returnate, tacit, si lucrari atribuite altor artisti. In plus, din cand in cand, cate o lucrare dispare chiar inainte de licitatie dupa ce mai multe saptamani a fost publicitata pe site sau in catalogul unei licitatii. Fara comentarii! Printre colectionari incep zvonurile. Zvonuri care se tes chiar si in jurul unor lucrari prezentate ca fiind de top. Sunt rezultatul rivalitatilor dintre unii colectionari sau comercianti.