Limonov/ de Emmanuel Carrère

Scriitorul francez Emmanuel Carrère a consacrat această povestire unui personaj real, Eduard Limonov, scriitor underground în epoca sovietică, emigrat în Satetle Unite, apoi în Franța, „prieten al sârbilor” în timpul războialeor din fosta Iugoslavie, după aceea activist politic în Rusia postsovietică.

Moscova, octombrie 2006, septembrie 2007

Până când Anna Politkovskaia a fost împușcată pe treptele casei în care locuia, pe 7 octombrie 2006, doar cei care erau interesați de războiul din Cecenia cunoșteau numele curajoasei jurnaliste, opozantă declarată a politicii lui Vladimir Putin. Imediat însă după asasinat, figura ei tristă și hotărâtă a ajuns, în Occident, imaginea libertății de expresie. Întrucât, la vremea respectivă, filmam pentru un documentar într-un orășel din Rusia, țară în care mă duceam deseori, cum s-a aflat vestea morții Annei Politkovskaia, o revistă mi-a propus să iau primul avion pentru Moscova. Sarcina mea nu ar fi fost să fac o anchetă despre crimă, ci, mai degrabă, să stau de vorbă cu oamenii care o cunoscuseră și ținuseră la jurnalistă.

Astfel, am petrecut o săptămână în birourile de la Novaia Gazeta, ziarul al cărui reporter-vedetă fusese, dar și printre membrii unor asociații pentru apărarea drepturilor omului și ai unor comitete alcătuite din mamele soldaților uciși ori mutilați în Cecenia. Birourile erau minuscule, prost luminate, dotate cu niște computere antice. Activiștii care au acceptat întrevederile cu mine erau deseori în vârstă și îngrozitor de puțini, un cerc foarte restrâns, în care toată lumea se cunoștea cu toată lumea, în care și eu am ajuns rapid să îi cunosc pe toți, iar acest cerc restrâns constituia, practic, unica opoziție democratică din Rusia.

La Moscova, în afara celor câțiva prieteni ruși, mai cunoșteam și un mic cerc de expatriați francezi, jurna­liști și oameni de afaceri care, seara, după întâlnirile din timpul zilei, când le povesteam cele aflate, zâmbeau cumva compătimitor: bravii democrați despre care le vorbeam, militanții aceia pentru drepturile omului or fi fost ei, fără discuție, oameni respectabili, dar, cinstit vor­bind, nimănui nu-i păsa de ei, fiindcă nu făceau altceva decât să poarte o luptă pierdută încă de la început, într-o țară în care nu ducea nimeni grija libertăților formale, din moment ce fiecare avea dreptul de a se îmbogăți. Pe de altă parte, nimic nu-i amuza ori, în funcție de ca­racterul fiecăruia, nu-i irita mai tare pe prietenii mei expatriați decât teza, răspândită în opinia publică fran­ceză, conform căreia uciderea Annei Politovskaia fusese ordonată de FSB — poliția politică numită, pe vremea Uniunii Sovietice, KGB — și, mai mult sau mai puțin, de însuși Putin.

— Ia stai așa, mi-a zis Pavel, un universitar ruso-fran­cez reconvertit în om de afaceri, să știi că trebuie să se termine odată cu modul ăsta de a spune orice îți dă prin cap despre oricine. Știi ce-am citit, în Nouvel Obs, parcă? Că, oricum ai da-o, tot e ciudat că Politkovskaia a fost împușcată, ca din întâmplare, chiar de ziua lui Putin. Ca din întâmplare! Sesizezi de câtă tâmpenie trebuie să dai dovadă ca să scrii negru pe alb chestia asta cu: ca din întâmplare? Poți să îți imaginezi scena? Ședință de criză la FSB. Șefu-ăl mare zice: băi, băieți, ia băgați voi gaz la creier! Uite-acuma vine aniversarea lui Vladimir Vladimirovici și trebuie să găsim un cadou care chiar să-i facă plăcere. Cui îi dă ceva prin căpățână? Băieții clocesc tema, pe urmă se aude un glas: dacă i-am aduce capul Annei Politkovskaia, pisăloaga aia care-l critică tot timpul? Murmur de aprobare. Tiii, ia te uită ce idee bună! La treabă, copii, aveți mână liberă! Iartă-mă, continuă Pa­vel, dar nu-mi vii mie să-mi vinzi povești de-astea. Poate, în mod excepțional, numai în vreun remake rusesc după Les tontons flingueurs. Dacă e însă vorba despre realitate, în niciun caz. Fiindcă, știi ceva? Realitatea este aceea pe care a subliniat-o și Putin, șocând sfielnicele suflete ale Occidentului: asasinarea Annei Politkovskaia și tot tăm­bălăul de după au făcut mai mult rău Kremlinului decât toate articolele scrise de aceasta într-un ziar pe care și așa nu-l citea nimeni.

Îi ascultam pe Pavel și pe prietenii lui, prin apartamente pe care cei ca ei le pot închiria, cheltuind o avere, în centrul Moscovei, apărând puterea politică și zicând că, în primul rând, lucrurile ar fi putut fi de o mie de ori mai rele și, în al doilea, că rușii sunt mulțumiți de viața pe care o duc, așa că, în numele a ce ajung unii să le dea lecții? Ascultam însă și femei triste și consumate care, în timpul zilei, îmi povesteau despre răpiri din timpul nopții în mașini fără numere de înmatriculare, despre soldați torturați nu de către dușmani, ci de către superiorii lor și, mai ales, despre refuzul de a li se face dreptate. Lucru care revenea fără încetare. Că poliția și armata sunt corupte ar fi, cumva, de la sine înțeles. Că viața omenească face puține parale ține de tradiția rusească. Însă aroganța și brutalitatea de care dau dovadă reprezentanții puterii atunci când simplul cetățean riscă să le ceară socoteală, certitudinea că nu au cum fi pedepsiți vreodată, lucrul acesta într-adevăr nu îl suportă nici mamele soldaților, nici acelea ale copiilor masacrați la școala din Beslan, în Caucaz, nici apropiații victimelor de la Teatrul Dubrovka.

Amintiți-vă, era în octombrie 2002. Toate televi­ziunile din lume nu au mai arătat altceva timp de trei zile. Niște teroriști ceceni au luat ostatic întreg publicul din teatru în timpul reprezentării unei comedii muzi­cale intitulate Nord-Est. Forțele speciale, excluzând orice negociere, au rezolvat problema gazându-i, odată cu cei ce făcuseră ostatic publicul, și pe ostatici, fermitate pentru care președintele Putin le-a felicitat călduros. Nu­mărul victimelor civile este încă sub semnul întrebării, situându-se, se pare, în jurul a o sută cincizeci, iar rudele și prietenii acestora sunt considerați un fel de complici ai teroriștilor atunci când se întreabă dacă nu cumva s-ar fi putut trata și altfel situația, dacă nu cumva s-ar fi putut manifesta o altă atitudine față de ei și de doliul lor, măcar cu mai puțină nepăsare. De atunci, în fiecare an, aceștia se strâng într-o ceremonie comemorativă pe care poliția nu îndrăznește să o interzică, dar pe care o supraveghează îndeaproape, ca pe o adunare de protest, ceea ce, de fapt, a și devenit.

Am participat și eu. Aș zice că, în fața teatrului, se aflau vreo două sau trei sute de persoane și tot atâția soldați din trupele OMON, echivalentul rusesc al CRS-ului de la noi, având un echipament similar, așadar, căști, scuturi și bastoane grele. A început ploaia. S-au deschis umbrelele deasupra lumânărilor care, cu gule­rașele lor de hârtie făcute să nu lase ceara să picure pe degete, îmi aminteau de slujbele ortodoxe la care eram dus, de Paști, când eram mic. Icoanele fuseseră înlocuite cu pancarte pe care se aflau fotografiile și numele celor morți. Oamenii care țineau pancartele și lumânările erau orfani, văduvi și văduve, părinți care își pierduseră copilul — pentru care nici în rusă, nici în franceză nu există un cuvânt anume. Nu apăruse niciun reprezen­tant al statului, după cum a subliniat cu o mânie rece reprezentantul familiilor, cel care a spus câteva cuvinte, singurele pronunțate pe tot parcursul ceremoniei. Nici vorbă de discursuri, de sloganuri, de cântece. Cu toții s-au mulțumit să rămână în picioare, tăcuți, fiecare cu lumânarea lui în mână, ori să vorbească încet, în gru­puri mici, dincolo de gardurile puse de cei de la OMON, care închiseseră astfel perimetrul. Uitându-mă de jur împrejur am recunoscut mai multe chipuri: în afara familiilor îndoliate, se adunaseră toți cei din mica lume a opozanților, pe care o tot frecventam de o săptămână. Am schimbat câteva semne din cap, pătrunși de o pro­fundă mâhnire.

Pe ultima treaptă, chiar în fața ușilor închise ale teatrului, am observat o figură care mi s-a părut cumva cunoscută, fără a reuși să o identific. Era un bărbat îmbrăcat într-un palton negru, ținând, ca și ceilalți, o lumânare în mână, înconjurat de mai multe persoane cu care vorbea în șoaptă. Aflat în centrul cercului de cunoștințe, dominând mulțimea, retras, dar atrăgând privirile, lăsa impresia unei persoane importante. Aveam senzația bizară că observ șeful unei bande asistând, păzit de fideli, la înmormântarea unuia dintre oamenii săi. Nu-l puteam vedea decât din spate și ușor din profil, gulerul ridicat al paltonului trecând până mai sus de barbișon. O femeie de lângă mine, care îl observase și ea, i-a spus unei vecine:

— A venit și Eduard. Foarte bine.

Bărbatul a întors capul de parcă, în pofida distanței, ar fi auzit-o. Flacăra lumânării i-a accentuat trăsăturile.

Și așa l-am recunoscut pe Limonov.

De câtă vreme nu m-am mai gândit la el? L-am cu­noscut la începutul anilor optzeci, când se mutase la Pa­ris aureolat de succesul romanului lui de scandal Poetul rus preferă negrii uriași, în care povestește viața groaznică și superbă pe care o dusese la New York, după ce fugise din Uniunea Sovietică. Slujbe mărunte, supraviețuire de pe o zi pe alta prin hoteluri sordide, uneori pe străzi, relații sexuale întâmplătoare, hetero și homosexuale, beții, furturi și încăierări. Toate acestea te puteau duce cu gândul, în privința violenței și a furiei, la deriva urbană a personajului lui Robert de Niro din Taxi Driver, iar în privința elanului vital, la romanele lui Henry Miller, din care Limonov își trăgea pielea tăbăcită ca o scoarță și indiferența de canibal. Cartea aceea nu era nici pe de­parte un nimic, iar autorul, când ajungeai să-l cunoști, nu te dezamăgea. Erai obișnuit, pe atunci, cu disidenții sovietici bărboși, gravi și prost îmbrăcați, care locuiau în apartamente strâmte, pline de cărți și de icoane, care pe­treceau nopți întregi vorbind despre mântuirea lumii prin ortodoxie, și te trezeai în fața unui tip sexy, trecut prin ciur și prin dârmon, amuzant, părând în același timp un marinar scăpat de la cine știe ce chef și un star rock. Eram în plină eră punk, eroul lui, pe care și-l revendica, era Johnny Rotten, liderul grupului Sex Pistols, iar pe Soljenițîn îl făcea „prost bătrân“ fără nicio rușine. Era, pur și simplu, relaxantă disidența aceea new wave, iar Limonov, la sosire, devenise vedeta micii lumi literare pariziene în care, personal, abia îmi făceam intrarea cu timiditate. Nu era autor de ficțiune, nu știa să își po­vestească decât propria viață, dar aceasta era una pasio­nantă și o relata foarte bine, într-un stil simplu, concret, fără floricele, cu energia unui Jack London rus. După cronicile din emigrație, și-a publicat amintirile din co­pilăria petrecută într-un cartier mărginaș al Harkovului, un oraș din Ucraina, apoi cele de delincvent juvenil, apoi de poet de avangardă în Moscova, sub Brejnev. Vorbea despre vremurile respective și despre Uniunea Sovietică cu o nostalgie malițioasă, ca despre un paradis pentru hooligans care știau să se descurce și nu rareori, la încheierea cinei, când toată lumea era beată moartă cu excepția lui, care ținea teribil la alcool, făcea elogiul lui Stalin, ceea ce spunea multe despre plăcerea lui de a provoca. Puteai da de el pe la Palace, îmbrăcat în haina groasă de ofițer al Armatei Roșii. Scria la Idiot interna­tional, ziarul lui Jean-Édern Hallier, care nu avea cine știe ce ținută ideologică, dar care aduna o mulțime de spirite nonconformiste, sclipitoare. Îi plăcea să sară la bătaie și avea un incredibil succes la femei. Libertatea comportamentului și trecutul aventuros impuneau tine­rilor burghezi care eram, la vremea aceea. Limonov era barbarul, haiducul nostru, pe care-l adoram.

Din volumul Limonov de Emmanuel Carrère. Traducere din franceză și note de Doru Mareș. În pregătire la Editura Trei