Linie moartă/ de Ioan Florin Stanciu

Ioan Florin Stanciu este pseudonimul literar al profesorului Nelu Stanciu, născut la 6.09.1961, în com. Corbu, jud. Constanța, cu domiciliul în Constanța. A debutat cu poezie, în revista Luceafărul (1973) și a fost colaborator statornic al revistei de cultură Tomis. Actual membru al USR, filiala Dobrogea. A debutat în volum cu romanul Apocriful necredinciosului Toma, editura Mayon, București, 2008 (Premiul pentru roman, pe anul 2008, al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea.) A mai publicat volumele Starea de  Grație (versuri), editura Ex Ponto, 2013 și Praful  și pulberea (povestiri) Ex Ponto, 2013. A publicat în mai multe antologii și volume colective, dar și, periodic, în revistele Viața Românească Dacia literară, Pro Saeculum, Ateneu , Convorbiri literare, Conta, Cronica veche, Ex Ponto etc. Ultimul volum publicat este Desfacerea lumii, proză scurtă contemporană, editura TipoMoldova, 2014

„Acțiunea (romanului – n.r.) se petrece în Dobrogea de Nord, în  ultima parte a obsedantului deceniu. Deoarece după 1957, adică, imediat ce, în chiar sânul cu șerpi al PMR, se rezolvaseră, tot cu bâta și glonțul, unele disensiuni interne, prin anihilarea subită a deviaționiștilor de dreapta, s-a și luat hotărârea de a se accelera procesul de transformare socialistă a agriculturii, urmând ca regiunea turcită a Constanței să devină, triumfal,  prima regiune în întregime colectivizată a noii Republici integral sovietizată. De aceea, pe post de Ginghiz Han, a fost trimis dincolo de Dunăre, tânărul de mare viitor Nicolae Ceaușescu, iar pe urmele sale, au năvălit ca lăcustele treizeci de mii de activiști ai partidului, mobilizați de pretutindeni, ca să colinde cu cartea de propagandă și cu pistolul de lămurire toate satele dobrogene  –  de la Ostrov și Ovidiu, până la Sarighiol și Bașpunar.

S-a născut astfel acest roman-parabolă; satiră  hazlie și tristă despre realitatea ridicolă a unei lumi à l’envers.

În mod premeditat, am ales o narațiune de dimensiune medie, potrivită, cred, pentru cititorul comod și impacient al zilelor noastre.”

(Autorul)

Mai întâi, a fost o dimineață tulbure, de august, când, înfruntând forfota necontenită a mării, s-a auzit respirația bolnavă a unei locomotive și hodorogeala zăngănită a vagoanelor descleiate și goale, înghesuite pe undeva, pe o linie moartă a cantonului de la Șamanu, printre bălțile cotropite de zoaiele mlăștinișului și de ghearele răscoapte-ale țipirigului din anul trecut.   Dar abia înspre seară, cu jale chirăită, cu hărmălaie și scrâșnet, am aflat că și ăsta  era doar încă un strigoi de sud-est al marelui convoi  feroviar, despre care se zicea că-ar avea peste o mie de tentacule nevăzute, dar care,văzut-nevăzut, tot bulucea și transporta alimente pentru Marele frate eliberator de la Răsărit.

Astfel încât iar s-au răspândit peste sate comisiile de jale și de colectare bocită a cotelor de alimente, deoarece garnitura aceea cu douăzeci de vagoane, trebuia să fie încărcată-burduf și gata de plecare, mai înainte de 7 Noiembrie, când nici nu s-ar fi cuvenit ca proletarii prieteni să-și sărbătorească  Marea lor revoluție socialistă pe burta goală, întrucât cine știe ce-ar mai fi putut să le treacă, pe neașteptate, prin năuca lor glagorie slavă

Oricum, de îndată ce marele balaur ruginiu s-a culcușit flămând pe o linie moartă din spatele cantonului, a și început acțiunea de jaf și de îngrămădire a produselor alimentare, colectate din tot nordul podișului, de la Casimcea și până la Bașpunar. 

De aceea, cu motanul în brațe, ca să vadă și el pe ce lume hapsână i-a fost dat să facă ochi, ieșeam în fiecare dimineață pe maidanul lui Gogoriță, în cotul șoselei, ca să urmărim, veșnic înfometați amândoi, convoaiele cu felurite produse alimentare, care se scurgeau neîncetat din nord, ca înghesuiala păcătoșilor de la porțile iadului: harabale pictate, care, căruțe, teleguțe, șarete, tărgi de nuiele, sănii pentru grăunțe, migălos împletite pe tălpi din fag lustruit, camioane, remorci, biciclete, tancuri, măgari, catâri, bivolițe, pălmași, haidamaci, muieri sau flăcăi de toate leaturile,cocoșați, rând pe rând, sub saci, baloturi tăgârțe, ghiumuri, butoiașe, damigene, bote, putineie, sufertașe… Într-o înșiruire pestriță și prăfuită, care nu mai părea să aibă vreun început sau sfârșit. Se căra astfel tot:  grâu, orz, porumb, secară, bob, mazăre, mei, fasole și orișice bucătură de pâine, cute, felii, gogoși, pâinicele cât pumnul, turte, turtoaie, codri, coltuce, colaci, bolindeți, turtițe, clătite, uscățele, covrigi, dovleci, dovlecei, gulii, napi, cartofi și-apoi orice lighioane comestibile s-ar fi pripășit vreodată pe lângă casa omului… Cu alte cuvinte, cam tot ce-ar fi putut să fie vârât în gură și mestecat. „Tot, tot, tot, chiar tot, domnule, că n-a scăpat nici fărâmitura din gura furnicii, dar nici boaba din ghearele șobolanului.” Și cum dogoarea neobișnuită a toamnei sporea de la o zi la alta, încetul cu încetul, în vagoanele bine ferecate,  orzul se făcuse malț, secara,  secărică, iar mirosul de alcool distilat flutura eteric și ispititor peste  fața înlăcrimată a lunii, ca la cazanul de țuică-al lui Lache, când își fierbeau oamenii tescovina și perjele, chirăind apoi toată noaptea cu țoiul în pumn.

Iar pe secretarul nostru de la pî mî rî. – „Caterof, bre, că altul, de unde!?”– îl puseseră, împreună cu alți borșivici de-ai lui, de la Năvodari și Medgidia, ca să primească, să vânture, să controleze și să refuze, tot ce nu se încadra pe lista frumos tipărită și  deslușit lipită pe spatele ușilor de la fiecare vagon.

De exemplu, nu se primea: făină brună sau cu cocoloașe, boabe viermănoase, ceapă degerată, fructe pătate, oase, zgârciuri, jumări, pești cu urechi galbene, fășii, murături, prune uscate, teci de salcâmi boierești, ciuperci pădurețe, grauri la tingire, ouă de bibilici sau de broaște țestoase, uscături, carne crudă, oase, afumături și sărături de tot felul…  

De aceea, în ziua în care domnul învățător Ezarhu m-a adunat de pe marginea șanțului, ca să nu meargă singur pe-acolo, am văzut, printre piersicii pitici din cotul șoselei, ditamai  șerpălăul sângeriu ca rugina, vălurind pe roți întunecate între cețurile bălților și apele morților. Că nici nu mai văzusem vreodată un tren atât de lung. În timp ce secretarul Caterof, gogonat și înfuriat, ca întotdeauna, cotrobăia cu brațele suflecate prin sacii din cotiga unui amărăștean adânc cocoșat în așteptarea aprobărilor. Era o liniște de cimitir părăsit, iar în spatele lor se deschidea hruba umbrită a unui vagon, ca fălcile știrbe ale unei grote căscate prin dealurile calcaroase, de dincolo de lacuri: „Miroase-a acru, măi băiatule, tocmai bălmăjea Caterof, așa că n-o să primești niciun bon deocamdată și-o să mai aduci, mata, un transport, două, șapte, nouă, cu câte ceva mai acătării, care va să zică. Că asta nu-i pomana calicilor! Hai, zît!”  După care, s-a apropiat un lipovean cu un dovleac roș-auriu cam cât o roată de car: „Putina cu icre de știuci o ții la gheață, în beci, iar fraților tăi, de la Leningrad le trimiți dovleci, ca să roadă semințe pă marginea șanțului!?   Ia, pașli, pașli, ciortâi!”

 Numai  că nu toți frații săi erau la Leningrad, din moment ce vreo trei-patru, în niște veștede vestoane militare cu care doar ce se întorseseră de la Berlin, se plimbau împletit în jurul vagoanelor cu mitralierele pe burtă, învăluiți în umbrele zumzăitoare ale țânțarilor,dar urmăriți cu ochi subțiri, de toți cei care își așteptau rândul, ca să-și depună obolul și să se-întoarcă acasă,  damblagiți de foame

„Gata, m-am convins! a zis domnul Ezarhu cu un gest de lehamite. Treabă rusească! Iar, dacă-o țin tot așa, n-or să mai termine nici la primăvară!”

Dar, de terminat, au terminat mult mai repede,pentru că-au venit, în îndrumare și control, șefii de la ARLUS Constanța, cu gărzile patriotice din port, și-au măturat iar toate satele, îndopând vagoanele-alea până la scândura din grindă. „N-a mai rămas loc nici pentru-o boabă de mei!”, a spus Caterof mulțumit, după ce s-a întors pe la belengherii săi, de la Gargalîc.

Pe la mijlocul lui septembrie însă, vântul s-a schimbat iarăși, din sud și-au venit niște călduri înăbușite și umede, cum nici în toiul verii nu fuseseră, în acel an.

 Noi ședeam toată ziua pe plajă, privind la tancurile rusești care făceau manevre pe Capul Midia, dar în sat, nu se mai putea trăi din cauza duhorilor de alimente stricate și intrate în putrefacție.

Mai întâi, înnebuniseră câinii, care rupseseră lanțurile și alergaseră cu limbile scoase înspre trenul acela coșcovit și lăsat de burtă, pe roți. Prin amestecul de izuri și damfuri greu amestecate, ei adulmecaseră, mai întâi, chemarea șoriciului și-a costițelor înmuiate de neobișnuitul zăduf al toamnei. Apoi, toată noaptea, răsunaseră, de pretutindeni deodată, chelălăitul și bătăliile lor. Nu mai  dormea nimeni de la Năvodari, la Istria, pentru că războiul întărâtat și haraimanul turbat al câinilor nevăzuți dintre bălți nu înceta nicio clipă măcar;  nici ziua, nici noaptea, dar, mai ales, de la asfințitul luminii și până la prima dungă albastră a soarelui nou. Până când, Simion n-a mai răbdat și i-a spus domnului Ezarhu, că se va duce curând, la tren, ca să vadă chiar el, cu ochii săi ce ticăloșie se mai întâmplă pe-acolo. După care-a pus șeaua pe Fulger și, la îndemnul bătrânului, m-a urcat și pe mine în fața lui, pe o cuvertură împăturită:  „Ia și copilu-ăsta cu tine, a spus învățătorul, ca să vadă și el, acum, când are privirile limpezi, pe ce lume trăiește, pentru că, mai târziu,  mulți se vor grăbi să uite și de-astea, și de multe altele asemenea,  ca și cum nici nu s-ar fi întâmplat vreodată, aievea.”

 Apoi, armăsarul acela de basm al fraților Cocoșman a ieșit din sat, ca o nălucă, dar s-a oprit înfiorat și îngrozit pe movila lui Babuș, sub semnul din trei pari de salcâmi,împreunați la vârfuri. De la distanța aceea, haitele învrăjbite de câini se vedeau ca o învolburare de ape murdare, învălmășindu-se în bulboane cutremurate,  pretutindeni deodată. 

Tocmai pierea amurgul și un soare de jar, cât roata de la batoză se pogorâse mai mult de jumătate sub dealul de var de la Șamanu. Veneau umbre cernite pe deasupra bălților și miasmele de alimente putrede se răsuceau uleios în vântul de seară.  De aceea, nouri de pescăruși flămânzi și gălăgioși se învolburau pe deasupra vagoanelor putrede, încercând să smulgă câte ceva printre scândurile coșcovite și umede Dar, prin tremurul lor de voaluri afumate, se zăreau totuși nălucile sentinelelor rusești, cocoțate pe vagonul din mijloc, cu automatele-n palme și cu fețele îmbrobodite-n fulare tutunii. Căci chelălăiala, hărhăiala și urletele flămânde-ale câinilor se ridicau dintre bălți, ca orăcăiala de uragan a unor broaște cu foale de taur.. Se cutremura coaja de calcar a podișului și se spulbera varul de pe pereți și frunza din pomi, ca la o bătălie de tancuri. Dar tocmai când eram gata să leșin din cauza împuțiciunii și-a tămbălăului, Simion mi-a acoperit  nasul și urechile cu un fular din bumbac, pe care-l avea deja pregătit prin tașca de piele, de la oblânc.   Calul însă tremura ca de friguri și, frământând nervos din copite, tot nu îndrăznea să coboare de pe movila aceea, ca să se apropie de tren. De aceea, Simion a coborât pe covorul de troscot, a legat bine armăsarul de un stâlp de pe-acolo și m-a coborât apoi și pe mine, în iarbă. Nu i se vedeau decât ochii, căci își coborâse căciula pe sprâncene, iar nasul și urechile îi erau ascunse într-un fular de bumbac, asemenea aceluia cu care mă îmbrobodise pe mine. Apoi, a scos de undeva, dintre pături, o pușcă de vânătoare cu două țevi. A strâns-o bine sub brațul stâng și și-a atârnat tașca de cartușe pe umăr. „O luăm nițeluș la pas, a zis el, pentru că vreau și eu să văd ce se întâmplă acolo.” Pământul mustea de apăraie  și de lături închegate, dar noi călcam doar pe pâlcurile de papură și de ciucușoară brodată, ca doi vânători foarte atenți, până când ne-a tăiat drumul un boaz de doar zece metri lățime,dar care, pe dedesubt, putea fi și puțin,dar și foarte adânc. De acolo, se vedea destul de bine taluzul negru al căii ferate și cele douăzeci de vagoane înghesuite cu toate buclucurile alimentare ce se furluaseră, înconfiscaseră și căraseră de prin mai toate satele dobrogene, de jur-împrejur. „A fost mult prea cald în ultima vreme și toate bucatele alea,înghesuite-acolo s-au făcut borș de dude, toate deodată sau una, de la alta, pe rând” a șoptit Simion prin fularul care-i acoperea jumătate fața. Pentru că, pe măsură ce ne apropiasem de calea ferată, aerul se făcuse tot mai dens, mai călâu și mai lipicios, fluturând între baltă și mare ca o cârpă izinită și încleiată. Iar roiurile de muște de toate neamurile și mărimile se întețeau și ele, ca un vălătucit și zuzuit vifor de nisipuri întunecate. Și, din vreme-n vreme, se învârtejea, zurzuind tot mai asurzitor viforul colorat al muștelor galbene-verzi, care mi se păruseră mai mari și mai grase decât orișice muscă văzută de mine vreodată.

La vreo trei sute de pași de cel mai apropiat vagon, după ce-a priceput că sentinelele rusești ne văzuseră deja și se foiau amenințător în umbrele înserării, Simion s-a întins pe coate, pe un tăpșan mai uscat și m-a sfătuit să fac la fel, mai ales că acolo, jos, aerul era  ceva mai blând și avea arome delicate de mușețel și de ciucușoară. Vagonul cel mai apropiat de noi se umflase ca o vacă bolnavă și părea gata să se destrame din toate încheieturile, dacă n-ar fi exalat, la fiecare-adiere de vânt, râncede damfuri de malț dospit și de spirt medicinal, deoarece vagoanele alea scoteau uneori mai mult abur și pufnet, decât locomotiva care le-adusese acolo  „Cred că orzul, cartofii și pâinea cu care l-au înfundat borfași-ăștia au fermentat împreună și s-au făcut turț, iar un chibrit și-un scăpărici le-ar face să explodeze mai ceva ca pe o bombă de-o mie de kile!”   Cel mai rău însă părea să se fi înfierbântat vagoanele cu grâu, în jurul cărora pluteau aburi fierbinți și nouri fumurii de negară putregăită.

Piaza rea plutea în aer, iar câinii și muștele o adulmecaseră deja, pentru că dispăruseră  încetul cu  încetul din peisaj.

Dar, după ce ne-am obișnuit cu lumina de feștilă-afumată a apusului și ne-am încordat bine privirile, am observat că, din toate vagoanele mai apropiate, se scurgeau, pe taluz și prin ierburi, galbene stalactite purulente, vâscoase și miasmatice. Căci pretutindeni, pe unde aflaseră vreo crăpătură-n îngrăditura de scânduri, se și strecuraseră spiralat un fel de țurțuri mai cleioși și mai palizi decât ceara lumânărilor de înmormântare „Hai, a zis Simion, ridicându-mă iarăși pe cal, că, uite, pricolicii-ăia de câini au mirosit primii primejdia și-au tulit-o, înaintea noastră!”

Abia la întoarcere însă, pe aleea de sub nucul domnului învățător, pământul s-a smuls sughițând de sub tălpile noastre și-am rămas în picioare numai pentru că-am îmbrățișat  la timp niște araci din frasin alb, puși pe-acolo pentru vrejurile nevolnice ale tiugilor. Pe urmă, am zărit amândoi balaurul de cenușă și cu coadă de flăcări, care s-a ridicat în vălătuci de vâlvoare și de smoală topită spre cerul de la miază-zi, hohotind înfundat. „Păi, nu ți-am spus eu că grâul încins e bombă cu ceas!?”  „Ia, fugi tu mai bine,cât de repede poți,  că, uite, ți se spânzură calul!”, am strigat eu atunci, fiindcă Fulger, ridicat pe copitele din spate, tocmai încerca să-și smulgă frâul cu care fusese legat în grabă, de bulumacul porții. Imediat însă a mai explodat un vagon cu hăulituri îndelung vuite pe deasupra lacurilor și calul, sfâșiind căpăstrul de funie, a fugit orb, la deal. Între timp însă, ulițele se umpluseră de lume și câțiva flăcăi l-au oprit de îndată, ca să-l lege mai trainic, la gard.

Apoi, domnul învățător s-a urcat gâfâind pe pridvorul său din granit vânăt și-a adulmecat încrețit pînă-n la ceafă împuțiciunea aceea îmbufnată care se desfăcea fluturând peste salcâmii din marginea satului. Dar tocmai ce se aprinseseră stufărișurile din marginea bălților și zările de la sud tălăzuiau deja într-o mare de flăcări pestilențiale. „Aoleu, pâinea și bucatele de la gura copilașilor noștri!, strigau muierile,ieșite pe șanțuri.  I-ai văzut, fa, p-ăi bolșivici ai lu’ Păcălici!?  Îndopa-i-ar Mamona cu tot jărăgaiu’ dă sub tălpile iadului, să-i îndoape, dă vii!”

Apoi, toată noaptea, cam din ceas în ceas, a tot explodat câte-un vagon, iar papura, țipirigul și-oțetarii, și duzii rânzari, de pe marginea drumului s-au aprins ca fitilul și-au ars toți împreună, de-a-împicioarelea până dincolo de Năvodari, unde-au săpat pompierii largi șanțuri de lut, ca să oprească pojarul topit și vâlvătaia.

Dar, abia peste trei zile, au sosit mecanizat trupele de securitate și miliție de la Medgidia, care-au înconjurat satul, pitite-n tranșee și adăposturi cât omul: înspre nord, mai ales,  căci nimeni n-avea voie să părăsească satul, ca să povestească oareșice, pe undeva, în legătură cu trenul acela, despre care nu s-a mai vorbit deschis, niciodată: „Opaaa, rușinea porcului!”, zicea dom’ Ezarhu, când, regulat, primea ordine clare, ca să uite tot ce-a știut vreodată despre căi ferate și trenuri   Întrucât acolo, în mlaștinile prăjite, de la canton, au adus tractoare  Stalineț  și  Kirov, care-au râmat totul și-au amestecat resturile vagoanelor cu apa și cu pământul, până când, în primăvara și vara următoare, grâul și porumbul, ale căror semințe fuseseră generos răspândite pretutindeni, au năpădit totul, mai verzi și mai viguroase, ca niciodată, căci hrană aveau din belșug. După care, în iunie, când lanuri aurii și insule purpurii de maci, se unduiau legănat sub brizele Pontului, trecătorii-și dădeau coate, zicând: „N-a vrut, iată, pâinea noastră, săraca, să plece pe roate, de-aici,!”

Atâta  doar că, în fiece an, când cețurile dinspre Tașaul se închegau în balauri de fum, peste mlaștini, se găsea mereu cineva care să vestească a pagubă: „Văleu, iar au tras trenu-ăla al foamei în gară, la Șamanu, că l-am văzut eu, chiar d-aicea, dăn curte, când m-am cocoțat dă foame, pă cucumea!”  Și din nou începeau oamenii. din șapte’j șapte de sate să fugă prin bălți, cu sacii de grăunțe-n spinare. Ca să nu vă mai spun că, ori de câte ori,  se arătau printre bălți lungi convoaie de pulberi, leneș arcuite-n vântul de sud, nouă ni se părea că sosește un tren.  Iar alteori, când, dinspre miază-zi, răzbătea vreun tunet răzleț de furtună, mereu se găsea cineva care să ducă un deget la ureche: „Ia, parcă iar a explodat un vagon d-ăla cu grâu!”

Chiar dacă, ceva mai târziu, într-o noapte de toamnă, la fel de fierbinte, câinii urlând ca-n călduri și-au rupt din nou legăturile și-au alergat cu limbile scoase înspre cantonul inundat de la Șamanu, de unde o briză leșinată, de miază-zi  risipea din nou, prin aerul adormit, izuri abia deslușite de oase-afumate și de pâine dospită.. Pe urmă-am văzut și nourii murmuitori ai muștelor, care se risipeau ca funinginea vânturată peste fața neobișnuit de palidă-a lunii: „Ia să-nchidem noi ochii și să ne-acoperim bine urechile, ca să n-avem ce uita vinovat,  mai târziu!”, a zis domnul Ezarhu, închizând ușa de la tindă.

Fragment din romanul „Cinema Orient”, în curs de apariție la editura „Junimea”, colecția „Epica”