Literatii? Niste domni!

Se observa in momentul de fata patrunderea in literatura romana, mai ales in proza, dar nici poezia nu face exceptie, a unui limbaj ce se parfumeaza foarte des cu vorbe “urate”, inexistente in dictionar. Pornografie? N-as zice… Pornografia apartine vizualului.

Literatura referitoare la sex poate fi, uneori, obscena. Insa numai din lipsa de talent sau de umor a celui care o scrie. Dar si obscenitatea este un lucru foarte relativ. Ca unul care am fost judecat pentru “raspandire de material obscen”, stiu cat de greu le-a fost procurorilor sa defineasca un asemenea concept si sa gaseasca probe incriminatorii.

Ei bine, in ziua de azi, problema obscenitatii in literatura se pune din nou. Nu e vorba de pornografie, pentru ca nu e o literatura apta sa atate simturile – ar vrea ei, autorii, sa poata face asta! E o trivialitate gratuita. Unii cred ca pot epata prin folosirea in exces a unor cuvinte-“cheie” si prin realizarea unor “scene tari”. Dar publicul va ramane indiferent.

Asemenea excese verbale si descriptive sunt comparabile cu gestul copilaresc de a scrie pe toate zidurile, mai ales pe ale scolii, cuvinte recent invatate si in principiu prohibite in mediul scolar.

A le lua in seama este contraproductiv. Cine nu are geniul lui Creanga sau Rabelais nu se poate apropia cu succes de asemenea subiecte intr-un limbaj “de pe ulita mare”. Lipsa de perdea in lexic presupune anterior existenta altor “perdele” in spirit. Daca impricinatii le au, cu atat mai bine tarii si lor cu-atat mai bine.

O literatura nu se face, oricum, doar prin cuvinte, fie ele si scurte sau incepand preferential cu o anumita litera. Sunt si putine, de altfel. Ci, mai ales, cu idei. Apoi, un lexic deocheat in literatura avea forta lui cand norma era alta. Cand insa norma literara, jurnalistica si stradala este aceea a unui limbaj mai mult decat frust, ar fi cazul ca arta sa caute sa se distinga prin contrast. Altminteri nu rezulta “pornografie”, ci vulgaritate, care poate incanta doar un public de joasa simtire.

A se remarca faptul ca actorii nu rostesc cu usurinta si placere pe scena vorbele “urate”. Nu din pudoare, caci limbajul culiselor e aprig si deseori pune mult spirit in vorba neaosa, ci pentru ca pe scena “e altceva”. E o cutuma a artei care isi stie proportia, precum cea a sarii in bucate.

In rest, cine are, acela tace despre “ea”. Cine o pomeneste prea frecvent e suspect ca i-ar lipsi. Sa nu uitam ca literatii sunt (ar trebui sa fie) niste domni, ce…