Literatură și pantomimă/ de Alex. Ștefănescu

Cum funcționează textul literar? Prin ce mijloace îl emoționează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de față.

Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuție în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul “Italice” (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învățat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulți tineri reali, el are fair-play și o dorință reală de a înțelege). Al doilea, domnul “Drepte”, este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte și să examineze și opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebește de specialiștii reali prin răbdarea de a explica pe înțelesul oricui ceea ce știe). Subiectul discuției îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoția estetică. – À propos de imitație… – … – Scuză-mă, de imitația inventivă! Cum să imiți, fie și inventiv, “dimensiunile fundamentale” ale ființei noastre în condițiile în care imitația, de orice fel, presupune o luare în considerare a aparențelor; și o convocare a aparențelor, pentru crearea impresiei de realitate. Sincer să fiu, pe toți autorii care teoretizează în jurul necesarei profunzimi a literaturii îi suspectez de ipocrizie. Când poetul ne atrage atenția că iubita lui are părul de aur atinge, cumva, adâncimile amețitoare ale psihicului feminin? – N-a fost vorba despre psihologia abisală – deși nu o exclud -, ci despre “dimensiunile fundamentale” ale existenței noastre. Poetul care își prezintă iubita așa cum afirmi tu mai înainte, cu o evidentă intenție ironică, nu merită să fie ironizat, pentru că reușește, într-adevăr, să reprezinte o caracteristică esențială a femeii și anume capacitatea ei de a se constitui într-un miraj erotic. Dar n-are rost să ne oprim la exemple simpliste. Multe dintre observațiile făcute de scriitori sunt chiar profunde, iar obsesia profunzimii, departe de a se număra printre atitudinile doar afișate, are deplină justificare, ca o asumare a ceea ce este mai dificil și ca o premisă a performanței, aspecte despre care am mai vorbit când am discutat despre “regulile jocului” în artă. Nu știu, dacă, elev fiind, ai jucat un joc foarte amuzant, bazat pe pantomimă; adversarul îți spunea la ureche un cuvânt, iar tu trebuia să te folosești de calitățile tale de mim pentru a-ți face coechipierii să ghicească acel cuvânt. – Mi-aduc aminte. – În cazul acesta îți aduci aminte și cât de ușor îți venea să mimezi un cuvânt ca “locomotivă”, “pasăre”, “dirijor” și, în același timp, ce sentiment al imposibilului aveai când ți se pretindea să traduci prin gesturi termeni de genul “talent”, “gelozie”, “curiozitate”. Un mare scriitor își asumă exact acest fel de dificultăți pentru a-și pune la încercare forța creatoare. În L’Education sentimentale, Gustave Flaubert își propune nu doar să înfățișeze Parisul din 1840, ci mult mai mult decât atât; să ne dea o imagine cât mai convingătoare a transformărilor complexe – unele infinitezimale, altele brutale și neliniștitoare, ca niște surpări de teren – prin care trece dragostea lui Frédéric Moreau pentru Marie Arnoux. Scriitorul francez reușește să “mimeze” această extraordinar de greu de mimat degradare a unui sentiment puternic sub efectul corosiv a zeci și zeci de cauze exterioare. – Dacă ai priză la prezent și dacă știi să alegi esențialul – chiar și cu prețul întâmpinării unor dificultăți în elaborarea propriu-zisă a operei – poți să fii sigur că textele semnate de tine vor înfrunta timpul mai bine decât altele. Simplu! – Simplu, într-adevăr. În fond, ca să ajungi campion la aruncarea suliței nu trebuie decât să îl depășești cu un centimetru pe campionul dinaintea ta. Ce contează un centimetru! Condițiile “fiabilității” operei literare, pe care tu le-ai simplificat în mod caricatural, nu sunt însă doar cele aduse în discuție. O altă condiție ar fi ca autorul în cauză să aibă și puțin noroc. În destinul unei opere literare intervin atât de multe forțe – și cupluri de forțe! – încât mintea noastră nu le poate urmări în inextricabila lor țesătură; până la urmă ne mulțumim să vorbim de întâmplare, deși fiecare întâmplare este rezultatul logic și – în principiu – analizabil al unor cauze precise. Autorul dornic de nemurire ar trebui, așadar, să aibă și puțin noroc, adică opera sa să nu intre de-a lungul timpului – pe căi pe care nimeni deocamdată nu le poate prevedea – în conjuncturi nefavorabile. – Cu aceasta sunt de acord. Și am să-ți dau și un exemplu de conjunctură nefavorabilă. – Aștept. ALEX. ȘTEFĂNESCU. Critic și istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărți, dintre care a avut un mare ecou “Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro și contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei). Emisiunea “Un metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, “Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu” – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008. Adresa sa poștală este: București, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com