Lolita ca substantiv comun/ de Constantin Stan

Mai mult prin cele două ecranizări și, poate, prin punerea în scenă acum câțiva ani și la noi, “Lolita” lui Vladimir Nabokov este o carte des invocată și citată. E în topul preferințelor atunci când se fac topuri, este înscrisă la preferințe atunci când cineva se personalizează pe un site de socializare. Chiar mai mult, am găsit personajul lui Nabokov ca substantiv comun. Cineva vorbea de “aceste lolite” care bântuie prin showbizul românesc.

Ce ar vrea să însemne acest lucru? Că percepția mai largă este că avem a face cu genul de perversă inocentă sau cu inocența perversă, cu acea înnăscută înclinație a femeilor spre flirt, cochetărie și provocare inclusiv sexuală. Să fie așa, să nu fie așa? Din viața de zi cu zi fiecare poate aduce argumente pro și contra, poate invoca diverse împrejurări care să-i susțină opțiunea. Fiecare ne aducem aminte de fetița, colega noastră din clasele mici, în jurul căreia roiau băieții aparent fără motive pe atunci, dar care sunt de găsit peste ani: avea ea un anume fel de a se alinta, de a fi, de a se îmbrăca, de a cere sau a primi care atrăgeau ca un magnet. Micuța, inocenta, drăgălașa cu gropițe în obraji își folosea în mod nconștient feminitatea inducând un aer de sexualitate in nuce de care nici ea, nici băiețașii din preajma ei nu aveau cunoștință pe cale rațională, dar o simțeau prin toți porii. În fine, crescând, fetițele astea vor începe să conștientizeze puterea atarcției lor și se vor juca pe muchie de cuțit cu inocența și provocarea. Pentru că cei de-o seamă nu mai prezintă interes, își vor exercita puterea de seducție asupra celor mai mari sau chiar mult mai mari decât ea. Cu cât bărbatul pare a fi mai inaccesibil, cu atât provocarea va fi mai mare, iar ambiția poate deveni o obsesie. Este cazul fetelor abia ieșite din copilărie ce își propun să cucerească prietenii tatălui, vedete de muzică, actori de filme, iar ceva mai târziu profesori. Tehnica este cam aceeași: vor vrea în primul rând să atragă atenția asupra lor – mijloacele sunt de la vestimentație, limbaj, gesturi, până la idolatrizarea a ceea ce reprezintă obiectul de sedus -, mai apoi să inducă disponibilitatea. Disponibilitatea de a flirta, de a-și excede vârsta, disponibilitatea inclusiv sexuală. Sunt acele fete care nu ezită să facă ele primul pas către cel cu care discret cochetase în stația de autobuz, mergând la el și prezentându-se, înmânându-i numărul de telefon etc. Sau care provoacă întâlniri în locuri cu iz sexual – camera lui de hotel, dacă este vorba de vreo vedetă. Toate acestea sunt în fapt o echilibristică între naturalețe, tupeu, provocare și perversitate: își păstrează rezerva de retragere oricând și oricum, acuzând, dacă e cazul, că a fost greșit înțeleasă. Sufletește, psihic, toate aceste manifestări provin dintr-o traumă profundă, din copilărie, care se exprimă în nevoia de a confirmare, și un fragil echilibru sufletesc. Nevoia de tandrețe, de protecție, teama de părăsire și de respingere – toate trăite acut în copilărie, dacă nu cumva în prima copilărie – sunt cauzele adânci și uneori chiar neștiute ale unor astfel de comportamente. Asupra celor maturi cade toată responsabilitatea în astfel de incidente. A decela între ceea ce e o pornire venită dintr-o experiență traumatică și dorință efectivă, a da curs ori a te folosi de un suflet în derivă, care nici el prea bine nu știe pe ce ape plutește este blamabil. Uneori penal. A invita o exaltată elevă de liceu de nici 16 ani în camera ta de hotel, la o discuție în și până în târziul nopții, nu este chiar atât de inocent, dacă nu cumva este încă o mărgelușă la ceea ce se cheamă încercarea tuturor experiențelor sexuale posibile. În același timp, refuzul, chiar și delicat, poate avea asupra tinerei consecințe dintre cele mai ciudate! Traumatice, desigur! Să ne întoarcem la “Lolita” lui Nabokov. De ce este ea cartea de căpătâi a multor tinere? Lolita din narațiunea lui Nabokov este o victimă, căzută într-o plasă abil întinsă, țesută cu obstinația unui psihopat, o victimă pentru că nu se poate apăra. În narațiune avem a face doar cu o singură perspectivă: faptele sunt povestite, gesturile ei sunt interpretate doar prin prisma lui Humbert. Într-o lume în care femeile nu se pot apăra, cum este cea în care trăiește Azar Nafisi, narațiunea lui Nabokov ne arată fața monstruoasă a lui Humbert în relația cu cea pe care o face păpușa sexuală a obsesiilor sale, Lolita. Iată o interpretare foarte exactă, în opinia mea, cuprinsă în paginile cărții lui Azar Nafisi, “Citind Lolita în Teheran”: “O altă Lolita ni se dezvăluie astfel – cea care se ridică deasupra caricaturii micuței ipocrite, insensibile și vulgare zugrăvite de Humbert cu toate că putea fi uneori și așa. Câteodată, tot el ne dezvăluie, indirect, caracterul vulnerabil și solitar al Lolitei, o fată singură și rănită, căreia i s-a furat copilăria, rămasă fără părinți fără adăpost. (…) Pe măsură ce se țese povestea, lista nemulțumirilor lui Humbert crește. O numește târfa iubită și ticăloasă și vorbește despre tinerii ei craci obsceni, în timp ce descoperim la ce se referea, de fapt: Lolita i se așeza în poală, scobindu-se în nas, absorbită de rubrica de divertisment a vreunui ziar, indiferentă la extazul lui, ca și cum s-ar fi așezat oriunde, pe un pantof, pe o păpușă sau pe mânerul unei rachete de tenis. Bineînțeles că toți criminalii și opresorii dețin lungi liste de nemulțumiri legate de victimele lor, dar nu toți pot fi atât de elocvenți ca Humbert”. Nu e greu să ți-l imaginezi pe Humbert scriind și din convingere o epistolă, un bilet, ceva care să înceapă așa: “My dearest Lolita”. Interpretarea lui Nafisi este în perfectă consonață cu ceea ce se petrecea în Republica Islamică Iran și are susținere convingătoare în textul lui Nabokov. Ne putem întreba dacă înscrierea în preferințele multor tinere a narațiunii se datorează unei lecturi empatice, iar dacă da, în care fațetă a Lolitei se regăsesc? În cea dramatică de victimă (ceea ce ne-ar face să gândim că există subterane ale lumii românești de care nu vorbim din lașitate, pudoare, prejudecăți și în care experiențe Lolita nu sunt chiar atât de rare!) sau în cea acreditată de Humbert a micii perverse care poate lua mințile unui bărbat? În fine, substantivizarea comună a Lolitei vine din creditul necondiționat dat versiunii lui Humbert asupra ei sau din experiențele frecvente din lumea românească în care falsa ingenuitate, mimarea adâncimilor sufletești, poza realizată în decorul artificial al unui studiou (vândută pe post de imagine naturală, netrucată) sunt mijloace “naturale” de a obține orice fără eforturi, riscuri sau responsabilități prea mari? CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural. Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în Ziarul de Duminică. Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.