Lowboy/ de John Wray

Cel de-al treilea roman al prozatorului american John Wray, Lowboy, stă mărturie pentru întoarcerea către experimentalismul de factură modernistă, accentuată în prima decadă a secolului XXI. Personajul principal, Will Heller, poreclit Lowboy, este un adolescent schizofrenic, prins în labirintul urban al metroului new-yorkez, a cărui hartă romanul o „desenează” cu precizie joyceană. Flux al unei conștiințe confuze, întrerupt de capitole alerte inspirate de literatura de investigație, Lowboy alternează planul subconștientului cu acela al realului într-o „expediție” de o zi pentru salvarea imaginară a unei lumi condamnate la extincție prin încălzirea globală. Anagramele, acrostihurile, palindromurile și codurile cifrate, ca și capitolele în care logica și punctuația suferă, într-o redare veridică a monologului interior dintr-o minte deranjată, constituie jocuri lingvistice menite să vină în sprijinul construcției alterității personajului în raport cu lumea. Lowboy este o altă odisee urbană a unui Ulise suspendat între două lumi.

Născut în Washington DC, dar locuind în Brooklyn, fiind jumătate american și jumătate austriac, John Wray (pe numele său real John Henderson) se poate lăuda deja cu un Whiting Writer’s Prize, cu o nominalizare ca unul dintre cei mai buni tineri scriitori americani, venită din partea revistei Granta, și cu o bursă oferită de American Academy in Berlin. A studiat biologia, a vrut să se facă ornitolog, dar după experiențe ca șofer de taxi, paznic și profesor de germană și spaniolă, a ajuns scriitor și a publicat primul roman, The Right Hand of Sleep, în 2001. Pentru promovarea celui de-al doilea roman (Canaan’s Tongue, 2006 – bazat pe o legendă povestită de Mark Twain în Viața pe Mississippi), John Wray a călătorit cu o plută de la Memphis, în jos pe Mississippi, până în New Orleans, oprindu-se și făcând cunoștință cu cititorii de-a lungul coastei. Cel mai recent roman, Lowboy, a avut și el parte de o campanie nonconformistă, John Wray realizând un single, Lowboy, împreună cu muzicienii de ocazie ai metroului american.

*

*      *

Pe 11 noiembrie, Lowboy alerga să prindă metroul. Erau oameni în calea lui, dar avea grijă să nu‑i atingă. Alerga pe marginea peronului pe banda galbenă de siguranță și țintuia cabina trenului cu privirea, ordonându‑i să aștepte. Ușile se închiseseră deja, dar s‑au deschis când le‑a izbit cu piciorul. Nu s‑a putut abține să nu considere acest lucru un semn.

S‑a urcat în vagon și a început să râdă. Semne și avertizări erau peste tot în jurul lui. Podeaua tremura și pulsa sub picioarele lui, iar bolțile placate cu cărămidă de deasupra metroului izbeau murmurul mulțimii de tabla de cupru și aluminiu. Toate scaunele din vagon erau ocupate. Note muzicale răsunară în timp ce ușile se închideau în urma lui: mai întâi do diez, apoi la. Stridente în urechile lui, ca vârful unei penițe. S‑a întors și și‑a lipit fața de geam.

Skull și Bones, dușmanii lui oficiali, își făceau vijelios loc pe peron. Skull era un slăbănog cu o față lăptoasă, nu prea aveai ce vedea la el, dar Bones era de mărimea unei cabine pentru cartele. Se mișcau ca niște polițiști într‑un film mut, de parcă le‑ar fi fost prea mari pantofii. Nu se dădea nimeni la o parte din calea lor. Lowboy zâmbi când îi văzu împleticindu‑se înspre el: simțea cum teama i se risipește cu fiecare pas caraghios pe care îl făceau. Trebuie să scornesc alte nume pentru ei acum, se gândi. Scund și Dulce. Înainte și După. Podul și Tunelul.

Bones îl văzu primul și începu să izbească în uși. Saliva zbură fără zgomot din gura lui pe geamul murdar și zgâriat. Trenul se mișcă brusc, apoi se opri și se mișcă din nou înainte, la fel de brusc. Lowboy îi aruncă lui Bones surâsul lui de prostul‑satului, țuguindu‑și buzele și clipind din ochi, apoi îi arătă solemn degetul mijlociu. Acum Skull alerga, chinuindu‑se să rămână în dreptul ușilor, mișcându‑și brațele încet și în cercuri perfect definite. Bones zbiera ceva la conductor. Lowboy fluieră din tema muzicală folosită la închiderea ușilor și ridică din umeri. Do diez – La, Do Diez – La. Cea mai simplă și mai dulce melodie din lume.

Mai târziu, toată lumea din vagon avea să fie de acord cu faptul că băiatul părea extraordinar de binedispus. Întârzia undeva, după toate aparențele, dar se purta cu calm și autoritate. Făcea eforturi să pară mai matur decât era. Hainele nu‑i veneau bine, atârnând umil pe trupul lui, dar pentru că avea ochi albaștri și părea la locul lui, nu stârni îngrijorarea nimănui. Îl priviră o vreme, trăgând cu coada ochiului ori de câte ori se întorcea cu spatele, în felul acela în care oamenii se uită unii la alții în metrou. Ce‑o fi cu un băiat ca el de e îmbrăcat așa oribil? se întrebau câțiva.

Trenul se potrivea perfect în tunel. Alunecă în tunel ca o mână în buzunar și se închise peste trupul lui Lowboy ținându‑l strâns. Își ținea obrazul drept lipit de geam și simțea aerul și pereții subterani cu guri de canalizare trecând pe lângă el. Sunt în metrou, se gândi el. Skull și Bones nu sunt. Mă duc în suburbii.

Temperatura din vagon era moderată ca întotdeauna, oscilând confortabil între 17 și 20 de grade. Garniturile din cauciuc vulcanizat ale ușilor nu lăsau curentul să pătrundă. Sistemul de suspensie cu amortizoare fabricate în St. Louis, Missouri, menținea la nivel minim tangajul și trepidațiile. Lowboy asculta sunetul roților, scârțâitul vagoanelor la macazuri și curbe, multiplele elemente individuale ale trenului care funcționau fără efort la unison. Sunete plăcute, familiare, aproape sentimentale. Gândurile lui se așezau încet pe un făgaș normal. Chiar și creierul lui înghesuit și claustrofob simțea o oarecare afecțiune față de tunel. Până la urmă, craniul era acela care îl ținea captiv, nu tunelul, pasagerii sau metroul. Sunt prizonierul propriului meu craniu, se gândi el. Ostaticul propriului meu sistem limbic. Nu pot să scap decât pe nas.

Pot să fac iar glume, se gândi Lowboy. Glume proaste, dar nu contează. Ieri n‑aș fi putut să fac glume.

Lowboy avea cam un metru șaptezeci și șapte și cântărea exact 68 de kilograme. Purta cărare pe stânga. Nu‑l deranjau cele mai multe lucruri care i se întâmplau, dar altele îi pătrundeau în suflet și rămâneau acolo: nu putea face altceva decât să se descarce. Avea o listă de lucruri preferate pe care o scotea la iveală ori de câte ori ceva nu mergea bine, bifându‑le unul câte unul, ca pe niște amulete pe o brățară. Le recită din memorie pe primele opt:

Obeliscuri.

Cerneală invizibilă.

Violet Heller.

Snowboard.

Grădina Botanică din Brooklyn.

Jacques Cousteau.

Bix Beiderbecke.

Tunelul.

Tatăl lui îl dusese o dată la snowboard în Munții Pocono. Munții Pocono și plaja de la Breezy Point erau punctele nouă și zece de pe listă. Pielea i se închidea mult la culoare pe timp de vară, ca aceea a unui indian sau a unui surfer, dar acum era albă ca a unui mort din cauza timpului petrecut la izolare.

Lowboy se uită cu atenție la mâinile lui ca de mort. Apăsă tare cu palma dreaptă pe geam. Se trăgea dintr‑un lung șir de soldați și era el însuși soldat, dar jurase pe mormântul tatălui său că nu va merge niciodată la război. O dată, aproape că ucisese pe cineva cu mâinile goale.

Tunelul se îndreptă fără pic de efort, iar șinele, roțile și cuplajele tăcură. Lowboy se hotărî să se gândească la mama lui. Mama lui era blondă, ca una dintre fetele de pe panourile publicitare, dar avea deja mai bine de treizeci și opt de ani. Picta ochi și buze pe manechinele de la Saks și Bergdorf Goodman. Picta pe manechine lucruri pe care nu le vedea nimeni niciodată. O dată o întrebase despre sfârcuri și ea râsese în pumni și schimbase subiectul. Pe 15 aprilie avea să împlinească treizeci și nouă de ani, asta dacă nu se schimbau regulile, dacă nu socotise el greșit sau dacă nu murea până atunci. Acum era mai aproape de casa ei decât fusese în ultimele optsprezece luni. Avea următoarele indicații: schimbi la Columbus Circle, aștepți, apoi șase stații pe magistrala C. Asta era tot. Dar nu avea să mai vadă vreodată casa mamei sale.

Încet și cu grijă, cu o precizie studiată, își îndreptă atenția asupra trenului. Era mai ușor să te gândești la trenuri. Erau mii în tunel, împingând trenuri‑fantomă de aer comprimat în față și fiecare dintre ele avea altă destinație. Trenul în care se afla el mergea spre Bulevardul Bedford Park. Avea un blazon cu un B scris cu font Helvetica, arcuit pe o tăbliță de un portocaliu aprins. Trenul care ducea la casa bunicului său avea aceeași culoare: culoarea unui fruct artificial din ceară, a apusurilor pictate pe catifea, a luminii printre pleoapele semiînchise la plajă. William de Orania, se gândi, lăsându‑se pradă visării. Mă cheamă William de Orania. Închise ochii și își trecu mâna peste chip, închipuindu‑și că se plimbă pe terenurile de la Castelul Windsor. Era o răcoare plăcută acolo, sub copacii crestați. Vedea coridoare întunecate acoperite de lambriuri și tablouri pline de praf, gulere înalte cu volane și paturi cu baldachin. Văzu un portret al său purtând o tocă de nurcă. O vedea pe mama lui în bucătărie, prăjind ceapă și usturoi în unt. Fața ei avea culoarea săpunului. Își mușcă rău buza și se forță să deschidă ochii.

O tăcere deliberată domnea în vagon. Lowboy își dădu seama pe dată. Călătorii îl cercetau cu atenție, observându‑i adidașii ponosiți din scai, pantalonii din catifea, cămașa greșit încheiată și părul blond cu cărare perfectă. Le vedea fețele nedumerite reflectându‑se în geam. Ei cred că mă duc la întâlnire, se gândi. Ei cred că sunt în excursie. Dacă ar ști ei…

– Eu sunt William de Orania, spuse Lowboy. Se întoarse să‑i vadă mai bine. Are cineva vreo țigară?

Tăcerea se adânci. Lowboy se întreba dacă îl auzise cineva. Uneori i se întâmpla să vorbească foarte clar, chinuindu‑se la fiecare cuvânt și nimeni să nu‑i dea vreo atenție. De fapt, i se întâmpla destul de des. Dar în ziua aceea, în dimineața aceea, era de necontestat. În dimineața aceea anume era în formă maximă.

*

*      *

Un bărbat care stătea la stânga lui se ridică și își drese glasul.

– Chiulangiu, spuse el, de parcă ar fi răspuns la o întrebare.

– Poftim? spuse Lowboy.

– Ești chiulangiu? întrebă bărbatul. Rostise propoziția ca pe o piesă muzicală.

Lowboy îi aruncă o privire scurtă. Un bărbat respectabil cu o barbă în formă de pană și pantofi lustruiți. Fața și barba aveau exact aceeași culoare. Stătea într‑o poziție foarte corectă, cu genunchii strânși și cu mâinile în poală. Avea pantaloni albi cu o dungă perfectă și o geacă din piele verde cu un rând de mingiuțe de fotbal unde ar fi trebuit să fie nasturii. Părul era adunat într‑un turban portocaliu. Părea impunător și imperturbabil și înțelept.

– N‑am cum să fiu chiulangiu, spuse Lowboy. M‑au dat deja afară din școală.

– Așa deci, spuse bărbatul cu severitate. De ce?

Lui Lowboy îi luă o vreme să răspundă.

– Era o școală mai deosebită, spuse el într‑un târziu. Progresistă. M‑au trimis acasă pentru bună purtare.

– Nu te aud, spuse bărbatul. Clătină din cap gânditor, cu gura deschisă, apoi îi făcu semn să se așeze pe locul de lângă el. Ce‑ai spus?

Lowboy se uită la locul liber. Se întâmplase iar, decise el. Își mișcase buzele fără ca de fapt să vorbească. Făcu un pas și repetă ce spusese.

– Așa deci, spuse bărbatul. Oftă cu grație. N‑ai ieșit din închisoare?

– Sunteți sikh, spuse Lowboy.

Bărbatul făcu ochii mari, de parcă sikhii ar fi fost vreo rasă de mult uitată.

– Trebuie să fie o școală foarte bună, dacă v‑au învățat acest lucru!

Lowboy se agăță de bară și se lăsă în față. Sikhul avea ceva melodramatic. Ceva contrafăcut. Pielea era puțin mai deschisă la culoare în locul în care începea turbanul, iar părul de după urechi era blond platinat.

– Am citit la bibliotecă despre voi, spuse Lowboy. Știu totul despre sikhi.

Se apropiau de următoarea stație. Mai întâi apăru capătul tunelului, apoi luminile, apoi zgomotul, apoi schimbarea din corpul lui. Partea stângă deveni mai ușoară, partea dreaptă, mai grea, și trebui să se țină de bară cu toate puterile. Faptul că din toată lumea din tunel cunoscuse un sikh avea, fără îndoială, o semnificație, dar aceasta refuza să i se dezvăluie. O să mă gândesc la el când ne oprim, își spuse Lowboy. Am să mă gândesc la el imediat. Apoi am să știu.

Peronul, când au ajuns la el, era îngust și arăta neîngrijit și mult mai puțin aglomerat decât cel de dinainte. Crezuse că o să‑i găsească pe toți așteptându‑l – mama lui, doctorul Kopeck, doctorul Prekopp, Skull și Bones – dar nu cunoștea pe nimeni de pe peron. Ușile se deschiseră și se închiseră degeaba.

– Capitala sikhilor este orașul Amritsar, spuse Lowboy în timp ce răsunau notele do diez și la. Avea din nou mintea limpede, dar încă mai voia să fumeze. Amritsar este în Punjab. Sikhii cred în reîncarnare, ca hindușii, dar într‑o singură divinitate, ca musulmanii. Un sikh botezat nu‑și taie niciodată părul sau barba.

– Bună școală. Sikhul zâmbea și dădea din cap aprobator. O școală extraordinară.

– Am nevoie de o țigară. Dați‑mi o țigară, vă rog.

Sikhul cu fața maronie se strâmbă la el binedispus.

– La naiba! spuse Lowboy.

Trenul zvâcni alene și se puse în mișcare. Ambele locuri din partea dreaptă a sikhului erau libere. Lowboy se așeză pe cel mai îndepărtat, atent la cotul osos al sikhului și la picioarele acestuia în pantalonii călcați din olandă. Trase adânc aer în piept. Era necugetat să se apropie de un alt trup atunci, când totul era atât de nou și de copleșitor, dar scaunul gol dintre ei făcea acest lucru posibil. Era în regulă să stea jos și să poarte o conversație.

Se uită în jur să vadă cine mai ascultă. Nu mai asculta nimeni.

Din romanul cu același titlu în curs de apariție la Editura Univers. Traducere și note: Oana Celia Gheorghiu