Lucrari la Dealul Mitropoliei

Ca orice organism viu, Bucurestii au suferit de-a lungul timpului prefaceri ce au necesitat unele operatii estetice. Daca in preajma Unirii, pe dealul Mitropoliei pasteau oile, in anii de pruncie ai secolului XX maracinii, crescuti in cea mai deplina libertate, sfidau cu obraznicie privirea alesilor poporului care cutezau sa ia o gura de aer.
Or, in acele vremuri, spre deosebire de zilele noastre, majoritatea deputatilor erau absolventi ai Facultatii de drept de la Sorbona, mai mult, obtinusera doctoratul cu “magna” ori “summa cum laudae”. Este usor de imaginat ca nu prea agreau paduricea de maracini din vecinatatea Camerei sau, altfel spus, din inima unei capitale care se dorea europeana. Mira faptul ca Primaria nu s-a ostenit sa dea curs reclamatiilor si sa scape de acesti ghimpi in ochi. Liberal sau conservator, primarul general a privit aceasta problema cu o detasare tipic orientala. Daca reclamatiile nu veneau de la Voda, care nu se preumbla in jurul Dealului cu pricina, nimic si nimeni nu puteau sa stinghereasca o siesta care dura cat un mandat de prim gospodar al urbei. Cand, in fine, s-a decis descotorosirea de maracini, hotararea a fost luata indirect, dupa aprobarea construirii Palatului Parlamentului. Si, probabil, cu strangere de inima, brigada de tarani imortalizata de fotograf nu s-a invrednicit sa “curete” dealul, pentru ca, desigur, nu primise porunca in acest sens. Nu pare atrasa nici de ceea ce trebuia sa faca: sa sape si, ulterior, sa ridice un zid de piatra “igienic”. Cu toate ca lucra in termen, aborda lucrarea ca si cum ar fi fost prevazuta pentru finalizare in alt veac, in alt mileniu.