Ludicul melancolic si depresiv

Nu cred ca exagerez flagrant cand vad in jurnalul lui Gabriel Liiceanu* un echivalent perfect – ca forta exploziva, insumare de antinomii sociale, emblema de epoca si strigat de exasperare intelectuala – al faimosului Apel catre lichele din 1992.
Asa cum in Apelul de-atunci se incorporau toate furiile noastre neputincioase, toate asteptarile infrigurate, toate iluziile zeci de ani indiguite si ritmic injectate cu scepticism spre a fi cat mai temeinic batjocorite, la fel acest jurnal, intins de la 3 mai 2001 la 2 oct. 2002, da seama de esecul unei intregi categorii: lumea oamenilor de idei, a intelectualilor nascuti cu blestemul “naturelului simtitor”, a celor care se incapataneaza sa ramana… vegetarieni in pustiul harazit pe deplin carnasierelor.
Nu ti-e greu, daca frecventezi cat de cat lumea literara, sa vezi ca sindromul neurodepresiv, obsesia destramarii, sterilitatea alienanta, senzatia acuta de inutilitate si incompatibilitate sociala, de ratare si anacronie caracterizeaza trei sferturi din intreg, fie ca-i vorba de saizecisti sau optzecisti. Cum sa nu recunosti in dezabuzarea lui Liiceanu lehamitea (acida sau epicureica, disperata, alcoolizata, grotesc triumfatoare, veninoasa, razbunatoare, tandru-autocompatimitoare s.a.m.d., dupa caz) a unui intreg segment de umanitate frustrata? “Cum am ajuns aici? se intreaba autorul. Cum de am pierdut total superstitia culturii?” – este intrebarea ce ne chinuie pe toti cei care am trait decenii de-a randul in cultul Ideii, exaltand evadarea pe verticala in numele acelui legat eliadesc al primatului spiritului in fata istoriei, care ne-a ajutat sa trecem prin subteranele comunismului.
“Pasiunea pura care ma purta catre <<a sti>> un autor sau altul s-a stins demult”, marturiseste, invins, Liiceanu. “Nu ma mai intereseaza decat ceea ce mi se adreseaza in mod direct, ceea ce are legatura cu mine, cu viata mea, sau ceea ce imi provoaca o fericire intensa, facandu-ma sa ma pierd in perfectiunea altei lumi”. Omul daruit filosofiei, fascinat de politropismul culturii, inchingat de bunavoie, ba chiar cu fervoare, la metafizica heideggeriana si la marele joc elin dintre eleatic si heracliteic, editorul care a influentat milioane de cititori, a determinat destine scriitoricesti si contribuie decisiv la piata ideilor si la bursa valorilor spirituale, isi dezvaluie ruinele in fata noastra: “O dezabuzare stupida – si totusi explicabila? – a pus stapanire pe mine: majoritatea cartilor ma plictisesc, filosofia mi-a devenit greu suportabila, tonul scrierilor edificatoare ma irita. In cercetarea academica nu mai cred, eseurile mi se pare futile, romancier nu am avut norocul sa fiu. Singura forma de scris care ma intereseaza ar urma sa rezulte din miscarea neingradita pe teritoriul eului meu”.
Iar acolo, mai precis: dincolo de usa interzisa a persoanei, “clocoteste viata morala a fiecaruia dintre noi. Acolo au loc complezentele noastre cu noi, acolo isi au salasul duplicitatile noastre, de acolo ne procuram scuzele pentru tot ceea ce facem. Insa tot acolo apare si creste dezgustul de noi, acolo cad mastile pe care indeobste le purtam, acolo are loc suplicierea noastra, judecata noastra…”.
Trecand de la elogiul puritatii confesive catre istoricul formelor culturale, as indrazni sa spun ca, alaturi de patapievicianul Zbor in bataia sagetii, Usa interzisa inaugureaza o noua varsta a existentialismului romanesc, o renastere a Omului interbelic din generatia Erlebnis-ului, a eului desfoliat “gidiano-papinian”.
Binefacatoare (chit ca dureroasa, ca orice voluptate masochista) este revenirea stravechilor interogatii (cine sunt? incotro ma indrept? la ce bun exist? cand am gresit cararea? etc.) catalogate de multi – si nu doar de lumea lichelelor – drept truisme patetice, serbetizari eticizante s.a.m.d. Gustul de cenusa al ratarii n-are a tine seama de calitatile retoricii care-l spulbera in pagina! Confesiunea ca terapie, scrierea-de-sine ca dulce himera si narcoza a regasirii sensului individual, ispita de-a te povesti si de-a te proiecta la antipodul a ceea ce-ai ajuns – infrant! – sa fii, toate acestea nu sunt nicidecum un semn de slabiciune, ci, dimpotriva, unul de forta. Marturisindu-si “destramarea”, debusolarea profesionala, intensa bovarizare catre conditia de romancier intru abolirea amagirilor filosoficului, Gabriel Liiceanu face un gest de razboinic, pentru ca – nu-i asa? – nu suntem doar un rezultat de combinatii genetice, ci si niste produse ale ingineriei sociale exercitate politic pe capetele si in sufletele noastre…
A-ti recunoaste dezorientarea si impasul inseamna a-ti fi regasit nodul si Nordul fiintei. “Medicii numesc aceasta stare depresie. Eu o inteleg mai bine ca dezagregare a sistemului de iluzii in virtutea caruia inaintam, faptuim, ne agitam, dam contur clipei urmatoare. (…) Sa nu umblam, asadar, la sigiliul ce pecetluieste iluziile in care suntem genetic impachetati”.
Cat de fermecator este umpluta aceasta depresie si ce figuri pitoresti vin sa o ipostazieze vom vedea saptamana viitoare.
*) Gabriel Liiceanu, Usa interzisa, Editura Humanitas, 356 pag.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar