Lumea diplomatică la început de secol XX (I)/ de Daniel Cain

Văzută drept “știința și arta reprezentării Statelor și a negocierilor”, diplomația are calitatea de a rosti adevărul “câteodată cu forță, dar întotdeauna cu grație”. Asemenea raporturilor stabilite între indivizi, și relațiile dintre state variază ca intensitate. Putem distinge raporturi de alianță, amicale, cordiale, normale sau corecte, tensionate, reci și, în fine, proaste, urmate de ruperea relațiilor. Iar diversitatea și mobilitatea acestor raporturi depind “de formarea și de originea Statelor, de principiile constitutive ale guvernelor, de aprecierea puterii lor, reale sau presupuse, de variațiile poziției lor relative, de afinitățile lor, de discordanțele lor, de vicisitudinile evenimentelor, etc”. Funcția diplomației constă tocmai în managementul relațiilor dintre state, prin mijloace de negociere. O artă a negocierii care urmărește “să obțină maximul dintr-un grup de obiective, cu costuri minime, în cadrul unui sistem de politici în care războiul reprezintă o posibilitate”. Diplomația, îi declară contele Andrassy unui tânăr diplomat sârb, nu recurge la un limbaj de amenințare decât în cazul în care statul în cauză este pregătit să declare război într-un interval de 48 de ore. Managementul acestor relații este realizat nu de către trimișii diplomatici, ci prin direcția stabilită de oamenii de stat în a căror coordonare intră acest minister. Ale cărui funcții sunt stabilite prin “legislația locală și tradiții”. Astfel, politica externă înseamnă ce să faci, iar diplomația, cum să o faci. Tot astfel, ministrul este un strateg, pe când ambasadorul – un tactician.

În epoca modernă, domeniul afacerilor străine este rezervat unui grup restrâns de factori decizionali, în fruntea căruia se află monarhul. Care consideră că poate conduce afacerile diplomatice prin intermediul relațiilor personale cu alți monarhi. Și care acordă o importanță specială prerogativelor în acest domeniu. Indiferent dacă este vorba de cei care dispun de puteri excepționale (țarul rus sau sultanul otoman) sau de monarhi constituționali (împăratul austro-ungar, cel german, regele italian sau suveranul Imperiului britanic). O situație similară întâlnim și în cazul micilor regate apărute în spațiul sud-est european. Politica externă, declară, la 1888, în plenul Adunării Deputaților, ministrul român al Afacerilor Străine, P.P. Carp, nu este o chestiune de discuții parlamentare, căci ea nu aparține țării, ci regelui. “Politica externă trebuie să aibă un țel bine definit, bine stabilit și o continuitate ce stă la adăpostul fluctuațiilor politice de partid și această continuitate o reprezintă Coroana”. Iar orice amestec în domeniul afacerilor străine îl nemulțumește pe Carol I. Care se va mânia pe Take Ionescu în momentul în care acesta “și-a luat asupra-și hotărârea ca politica externă a țării să fie nu a Regelui, ci a partidelor politice”. Se mai întâmplă însă, precum în cazul lui Ferdinand al Bulgariei, ca direcția politicii externe a unei țări să fie fluctuantă, în funcție de capacitatea Marilor Puteri de a flata vanitatea suveranului.

O privire aruncată pe harta politică a Europei sfârșitului de sec. al XIX-lea arată că, cu excepția Franței și a Elveției, monarhia își păstrează pozițiile sau cucerește altele noi, odată cu apariția unor noi entități statele. Nu este deloc întâmplător că, în această perioadă, toate actele diplomatice se fac în numele monarhului. În fond, Coroana reprezintă suveranitatea și legitimitatea. Realitate întărită și de faptul că, în cazul monarhiei austro-ungare, titularul acestui minister are, mai întâi, calitatea de “ministru al Curții Imperiale și Regale” și, în secundar, pe cea de “ministru pentru Afacerile Străine”. Iar lumea politică este obișnuită să judece natura politicii externe și după caracterul și calitățile personale ale ministrului afacerilor străine, astfel încât desemnarea, îndepărtarea sau demisia acestuia este percepută întotdeauna ca un adevărat eveniment.

Diplomația secretă, dinastică, reprezintă o caracteristică a secolului al XIX-lea. Inițial, diplomația era limitată la un anumit grup de state și viza, cu preponderență, politica de alianțe, comerțul și războiul, astfel încât relațiile dintre state erau dirijate, sub conducerea suveranului, de ministerele de externe, război și al comerțului. Dacă în chestiunile de politică internă – scria un jurnalist italian, în 1906, referindu-se la politica internațională – “Parlamentul, sufragiul universal, opinia publică, sau coriștii și corifeii contează imens de mai multă vreme, în chestiunile externe politica rămâne, în mod necesar, restrânsă, închisă, geloasă, ezoterică, la fel cum era în epoca lui Richelieu. Vorbind drept, nu ajunge, simultan, la 25 numărul persoanelor ce contribuie la reglementarea afacerilor lumii”. Lucru constatat și de viitorul premier David Lloyd George, care remarcă “procentajul ridicol de mic” alocat de Cabinetul britanic chestiunilor de politică externă, în perioada premergătoare Primului Război Mondial. Astfel încât “reticența și discreția” au făcut ca majoritatea miniștrilor celui mai mare Imperiu din lume să fie privată de privilegiul “de a ști ceva mai mult decât faptele esențiale pe care cititorul oricărui ziar obișnuit le putea obține”. Situație explicabilă, dacă remarcăm maniera în care majoritatea capetelor încoronate ale acestei epoci gestionează afacerile externe, una “absolutistă”, rațională, care scapă controlului instanțelor parlamentare.

În vremuri normale, relațiile internaționale au impact puțin palpabil asupra vieții cetățenilor; doar un război sau o criză apărută subit scot în evidență importanța acestora. Transformările economice și sociale pe care le cunoaște Europa în a doua jumătate a secolului al XIX-lea nu modifică doar cadrul și condițiile de viață ale locuitorilor săi. Ele produc răsturnări profunde de ordin politic, intelectual, religios și cultural. Progresul democrației merge mână în mână cu exercitarea libertății de exprimare și de informare, respectiv cu un regim liberal al presei. Însemnătatea maselor a crescut, constată fostul Secretar de stat german al Afacerilor Străine, Richard von Kühlmann, iar “diplomația de acum, spre deosebire de cea dinainte, trebuie să țină seama de străduințele și sentimentele mulțimii, altfel politica sa nu găsește ecoul dorit”. Interesul crescând al opiniei publice pentru chestiuni de politică externă devine tot mai presant pentru cei implicați în mecanismele decizionale din acest domeniu. Lordul Salisbury se plânge, la 1901, de “dificultățile insurmontabile” cauzate, la nivelul relațiilor bilaterale, de atitudinea opiniei publice. “Diplomația națiunilor este acum dirijată prin scrisori ale corespondenților speciali, tot la fel de mult ca prin telegramele Foreign Office-ului”. Rezultatul: o stare de iritare între clasele conducătoare din statele în cauză, care face aproape imposibil orice progres din partea oricărui guvern, în chestiuni bilaterale. În ultimii ani, notează o sursă britanică familiarizată cu realitățile din spațiul sud-est european, asistăm la o relație mai strânsă între jurnaliști și diplomați. Iar până în prezent, constată aceasta, aportul jurnaliștilor la diplomație este cu mult mai notabil decât jurnalismul practicat cu succes de către diplomați. Schimbările din societatea europeană sunt reflectate și în modificările survenite în practica diplomatică. Este perioada în care “vechea diplomație”, cea limitată doar la Curțile Regale și înaltele cercuri sociale, începe să apună. Suntem, în același timp, martorii unei ere în relațiile bilaterale, tot mai prezente, care acoperă un șir mai larg de chestiuni, de la sănătate până la educație. Harta lumii este într-o continuă modificare, numărul statelor independente oscilând, la 1900, în jurul cifrei de 60. Iar destrămarea imperiilor cosmopolite într-un “număr de comunități naționale” ridică noi impedimente, precum stăpânirea limbii și a realităților locale. Motive pentru care, în decursul secolului al XIX-lea, diplomatul devine un funcționar cu o profesiune specifică, care se consacră în întregime activității diplomatice. În secolul în care trăim, scrie Mihail Mitilineu, secretar general al Ministerului român al Afacerilor Străine, “știința diplomatică reclamă multe și varii cunoștințe pentru care un studiu particular este necesar”. Astfel încât celor care îmbrățișează cariera diplomatică nu le rămâne decât “să se consacre științei” și, prin perseverență și muncă, “să-și dezvolte talentele și să se formeze la școala vieții și istoriei”. Sunt publicate manuale și ghiduri diplomatice, iar în 1872 este înființată, la Paris, prima școală de diplomație din Europa – École Libre de Sciences Politiques. Asistăm, așadar, la o stabilizare a acestei profesiuni.

Contrastul dintre tradițiile profesiunii diplomatice și lumea democrației și a industrializării moderne evoluează lent în decursul secolului al XIX-lea. Abia după Primul Război Mondial se va vorbi deschis de necesitatea unei “noi diplomații”, în detrimentul celei “vechi”. Când răspândirea democrației și credința crescândă în necesitatea controlului democratic al politicii externe vor schimba una dintre trăsăturile caracteristice ale diplomației tradiționale: caracterul său secret. Schimbare anunțată de evoluția statutului diplomatului: de la familiaritatea cu manierele și obiceiurile societății aristocratice, la capacitatea de a interacționa cu persoane din toate clasele sociale din țara în care este trimis.

Deschisă, în teorie, tuturor, diplomația sfârșitului de secol al XIX-lea este, în realitate, o lume exclusivistă. Cu obiceiurile sale, cu regulile sale. Guvernată de principiul aristocratic. Originea “convenabilă”, respectiv aristocratică, este considerată un argument solid pentru “a aduce mari servicii într-un post dat”. Pentru a discuta, de pe poziții egale, cu miniștrii Afacerilor Străine, “un diplomat trebuie să posede eleganța și rafinamentul manierelor, care sunt un rezultat al nașterii într-o familie nobilă și al educației aristocratice”. Nikolai Karlovici Giers, ministru rus al Afacerilor Străine, cere celor care vor să îmbrățișeze cariera diplomatică nu doar “un nivel general de cunoștințe și educație”, ci și să se ridice la nivelul așteptărilor într-o astfel de slujbă, “în special în ambasade, misiuni și consulate”. Această meserie, scrie ambasadorul francez Jules Cambon, necesită din partea celui care o exercită o anumită cultură și anumite obiceiuri în societate. Să aibă acel “usage du monde”, atât de necesar. Pentru a putea deprinde ceea ce Raoul Bossy cataloghează, cu umor, a fi “marafeturi diplomaticești”. Diplomația acestei epoci reprezintă o adevărată “redută aristocratică”. Reprezentanții diplomatici sunt deseori membri ai unor familii nobiliare nu doar în statele în care nobilimea ocupă încă un loc esențial în viața politică și administrativă, ci și în țările în care burghezia este dominantă. Parcurgerea Almanahului Gotha dovedește acest lucru. Nu este întâmplător. Diplomația, crede Otto von Bismarck, nu este “un scăunel de cizmar pe care oricine poate să stea”, ea este o artă. Care se aseamănă cu învățatul unui joc de cărți, după cum constată cancelarul Bülow. Astfel, dacă la început crezi că, cu puțin noroc, îți este îndeajuns doar să te uiți, treptat realizezi că, pe lângă talentul diplomatic, este nevoie de multă practică și de o pricepere specială. Diplomația rămâne o profesie aristocratică în măsură în care implicarea activă în sistemul central de politici guvernamentale este, de asemenea, o ocupație aristocratică. Există o veche tradiție aristocratică potrivit căreia domnii respectabili și înstăriți sunt singurele persoane potrivite să reprezinte țara într-o capitală străină. În chestiuni în care nu ne simțim suficienți de competenți, susține diplomatul englez George Young, “preferăm să fim conduși de un aristocrat, chiar dacă știm că este incompetent, deoarece știm foarte bine ce va face și ce nu”. Nu puțini sunt astfel de diplomați, care nu-și vor lua responsabilitățile în serios, preocupați fiind doar de chestiuni de ordin personal. În unele posturi diplomatice, prezența unui aristocrat este chiar imperativă, ținând cont de eticheta de la Curțile Imperiale. Spre exemplu, în cercurile diplomatice de la Viena, se spunea că trimisul extraordinar al Franței, cu origini modeste, era tratat de șeful diplomației austro-ungare, arogantul conte Kalnoky, ca și cum ar fi fost “un lustragiu de pantofi”.

Dincolo de tradiții istorice, practici și raporturi de putere tradiționale, putem enumera, ca plusuri ale aristocrației, studii superioare specializate, limbi străine, maniere și comportament adecvat cercurilor în care își desfășoară activitatea. Iar în diplomație, o persoană cu “temperament, tradiție și exercițiu cu adevărat aristocratic” vede mult mai clar decât cel care este mai puțin sigur pe el. Sunt prețuite calități precum “cultura spiritului, delicatețea sentimentelor, distincția manierelor, moderația ideilor și, mai presus de toate, buna creștere”. Standardele profesiei de diplomat din această perioadă solicită “educație și geniu”, gustul pentru plăceri lumești, măiestria de a stăpâni un limbaj ambiguu, dar și ferm, atunci când este cazul, “talent de negociator, inteligență enciclopedică, cunoașterea câtorva limbi – cu abilitatea de a le vorbi fără a provoca zâmbete”. Folosirea limbii franceze în redactarea rapoartelor politice și a telegramelor cifrate este un obicei general în mai toate Cancelariile europene. Explicația? Este mai clar să redai o conversație diplomatică în limba franceză, în care ea a avut loc, decât să o transpui în limba națională. Plus că unii diplomați sunt mai familiarizați cu limba franceză decât cu cea maternă.

Diplomația nu este o meserie sedentară. Ea se desfășoară între birourile diferitelor ministere și între ambasade, pe culoarele Parlamentului, prin saloanele înaltei societăți. Iar o societate aristocratică, precum cea vieneză – constată Anna Stanciova, născută contesă de Grenaud – cu greu se aduna la un loc cu străinii, excepție făcând cei care “purtau cu sine arborele genealogic și aveau o origine satisfăcătoare”. Dacă vrea ca punctul de vedere al guvernului său și propria părere “să pătrundă cât mai adânc în public”, diplomatul are “neapărată nevoie de cunoștințe personale cu această lume”. Să caute să observe și să pătrundă “intrigile, ambițiile personale și caracterul individual al guvernanților (…) miniștri, curteni, personaje influente”. Pe lângă atributele sociale considerate indispensabile exercitării activității diplomatice, aristocrații se pot baza și pe legăturile cosmopolite ale familiilor lor. Iar legislația vremii îi obligă pe cei din serviciul diplomatic și consular care doresc să se căsătorească să obțină acceptul Ministrului Afacerilor Străine. Spre exemplu, misiunea atașatului militar german la St. Petersburg, contele Gustav von Lambsdorff, este ușurată de faptul că unchiul său, contele Lamsdorf, este șeful diplomației țariste. Iar cazul ministrului român la St. Peterburg, Gh. Rosetti-Solescu, vorbește de la sine: ginere al ministrului rus al Afacerilor Străine, Nikolai Karlovici Giers, și cumnat al ministrului rus la București, Mihail Nikolaievici Giers. Nu întâmplător, numirile în posturile diplomatice se fac, adeseori, sub patronajul sau cu ajutorul unor prieteni de la Curtea Imperială sau Regală. Sau din considerente strict personale ale suveranului. Ceea ce face ca un post diplomatic la Copenhaga, de exemplu, să fie extrem de căutat. Nu pentru că ar avea prea multă greutate diplomatică, ci datorită faptului că, la începutul secolului trecut, reprezintă o destinație preferată pentru multe capete încoronate ale Europei. Ceea ce le oferă trimișilor diplomatici acreditați aici o oportunitate extrem de favorabilă de a ieși în evidență. De a fi remarcați și de a aspira la noi onoruri. Această practică, a numirilor în posturi importante mai mult în funcție de statutul social și influența la Curtea suveranului decât de cunoștințele, capacitatea intelectuală sau experiența în relații internaționale, este percepută, uneori, drept o slăbiciune majoră a Ministerului Afacerilor Străine.