Lumina dintr-un tub de culoare

Virgiliu Parghel s-a nascut la Iasi, unde a si facut liceul de arte. Vine apoi la Bucuresti, unde urmeaza cursurile de pictura la clasa lui Corneliu Baba. Dascal de desen si pictura pe la scoli din Suceava, Iasi – ca asistent universitar la facultatea de arte plastice, si din nou la Bucuresti, de data aceasta ca lector la Universitatea de Arte, unde ucenicise pana in pragul anilor ’80. Are la activ numeroase expozitii personale, fiind chiar preferatul unor galerii (“Val House”, de pilda) si posesor al unei bogate agende de participari la saloane colective de arta. In atrium-ul Bancii Alianz-Tiriac i-a fost gazduita cea de a 24-a aparitie publica din cariera.
O prezenta ce se lasa mai greu deslusita la prima vedere. Desi destule elemente de atractie vizuala din panzele lui invita la reflectie si surprinzatoare relationari cu un intreg univers de repere si tendinte din istoria moderna a picturii. Pentru ca Parghel este cu precadere produsul, in permanenta formare si perfectionare, al unei pedagogii artistice bazata pe o cultura vizuala mereu improspatata si exersata in laboratorul propriei cercetari picturale.
L-am cunoscut mai intai prin tablourile sale, prin diverse expozitii de grup, dar si din doua sau trei recitaluri personale, in galerii mai mici si cochete, unde vocatia lui eseistica in pictura de sevalet se putea desfasura si afirma in voie. Apoi, l-am descoperit ca muralist, in admirabila fresca din curtea Bibliotecii franceze. L-am perceput, asadar, ca pe un foarte flexibil stilist, capabil sa filtreze prin propria paleta modele ilustre, genuri si tehnici ale picturii autohtone si universale. Demonstra o pricepere putin comuna de a glosa pe teme date in diferite chei stilistice si cu o adecvare a tehnicilor de lucru, ce faceau din tablourile sale adevarate citate, polemic reproduse sau interpretate, intr-o atragatoare maniera de discurs postmodern. Practica acest gen de pictura cu naturalete, amuzat parca, precum intr-un joc. In general, Parghel imbina cele doua componente ale formatiei sale didactice, temeinic insusite: stapanirea cu dezinvoltura a mijloacelor de expresie si determinarea foarte serioasa si aplicata fata de propria viziune picturala si fata de esafodajul ideatic, pe care isi dezvolta migalos si tenace conceptul plastic. Este o forma de rigorism si de metoda atent studiata in compozitiile lui, ce nu prea lasa loc judecatilor echivoce. Sursele lui culturale sunt recognoscibile, pentru ca nici nu le ascunde in vreun fel, fie ca e vorba de Chagall sau de Tuculescu, de Rothko sau de Munch, Nolde, Picasso, ori vreun alt maestru al notatiei in tonuri suculente, virile si transante din traditia expresionista europeana sau americana.
Abordeaza cu lejeritate si egala savoare toate genurile picturii de sevalet, de la peisaj la natura statica si de la portret la compozitia de gen, cu un marcaj alegoric pronuntat. Toate reperele citate mai sus, la care s-ar putea adauga cu usurinta alte cateva zeci, sunt talmacite prin filtrul propriei sensibilitati poetice si vizuale, intr-o subtila viziune onirica ori fantastica. El incorporeaza in pictura sa un anume epos fabulatoriu, ca de basm balcano-carpatic, in care imaginile, simbolurile si personajele se suprapun ori se intrepatrund intr-o halucinanta atmosfera de targ provincial, bizar, sarac si cosmopolit, in acelasi timp. Peisajele sale sunt, in acest sens, adevarate opere de virtuozitate, prin sintetismul imagistic, luxurianta compozitionala si senzualitatea coloristica. El condenseaza in tenta de culoare energia incandescenta a luminii in pete de galben, alb si de rozuri transparente, ca in tablourile de data mai recenta. Formele capata relief si densitate prin acorduri aproape nefiresti de culoare (verde-ocru auriu-roz; rosu venetian-mov-albastru ceruleum) si prin suspendarea imponderabila si supradimensionata/hiperbolica a personajelor-oameni sau animale, case, arbori sau obiecte de inventar domestic – ca intr-o pictura naiva cu substrat anecdotic autohtonist (“Unde ne-am nascut, cine suntem, unde ne indreptam”; “Ulita satului”). Alteori, infiorarea contemplativa este transpusa in tuse largi si tonuri calme, catifelate, desi pasta este aplicata direct din tub intr-o miscare gestuala, ce-l exprima si-l defineste ca un temperament artistic ardent.