Ma supun atractiei si tensiunii a doua culturi diferite

– Sunteti directorul Institutului Cultural Roman din Paris. Cum ati ajuns in aceasta pozitie?
– Printr-o neasteptata bucla de destin. Pana in 1990, eram doar poeta si critic de arta, poezia era vocatia, iar istoria si critica de arta erau meseria din care traiam. In anii ’90, am facut in plus activism social si cultural, jurnalism si politica, dintr-un impuls public explicabil pentru fervoarea si confuzia acelui deceniu nebun. Din 2001, am ajuns la Paris ca lector de romana si am inceput sa organizez din proprie initiativa manifestari culturale si colocvii academice despre cultura romana.
In 2006, am acceptat invitatia lui Horia-Roman Patapievici de a face parte din noua echipa a ICR de promovare, de data aceasta institutionala si sistematica a culturii romane in strainatate. Desi nu e usor sa participi la structurarea unui fel de mic “minister al diseminarii culturii romane peste granite”, imi asum cu buna credinta si, sper, cu eficacitate aceasta responsabilitate, dintr-o datorie morala, dar si ca pe un fel de a-mi testa vocatia poetica la “proba realitatii”.
Caci una dintre devizele mele este o vorba a lui Nietzsche, care spune ca poetul imparte cu legislatorul, cu omul de arme si cu politicianul tentatia de a-si proiecta energia creativa asupra realului.
– Cat de vizibil este ICR din Paris pentru francezi? Sta altfel situatia cu centrele culturale ale altor tari?
– La Paris, ICR este unul dintre cele 40 de centre si institute straine care functioneaza aici, nu unul din 6 sau 8, cate exista la Bucuresti. Ca sa nu mai vorbesc de cele peste 150 de sali de teatru, 110 cinematografe, 115 sali de expozitie, 75 de muzee, zeci de sali de concert, care ofera sute, dar chiar sute de actiuni culturale pe zi! Cu toate acestea, exista public pentru toate actiunile, caci Parisul a ramas o mare metropola care legitimeaza in continuare faptele de cultura la nivel international si e orasul cu cei mai multi vizitatori din lume. Vizibilitatea ICR Paris este comparabila cu cea a Institutului Polonez sau Maghiar sau Elvetian sau Irlandez, adica o vizibilitate mai degraba discreta, dar constanta si de calitate, care construieste pe termen mediu si lung, dar nu-si refuza nici momente de scurta iesire la rampa. Suntem un fel de “dispecerat” al culturii romane la Paris, care ofera continuu servicii de specialitate si care, in caz de “urgenta culturala”, e in stare sa se mobilizeze cu forta.
– Care sunt principalele programe ale ICR Paris si obiectivele pe care le tintesc?
– Dam curs programelor initiate de ICR Bucuresti, dar avem si propriile noastre programe. Pe de o parte, exista programele Cantemir, Publishing Romania s.a., despre care s-a scris amplu in presa din tara, nu insist. Iar pe de alta parte, avem programele noastre: pentru arte vizuale, muzica, artele spectacolului, literatura, din care organizam cate o actiune pe luna, ca sa oferim un “meniu” variat si echilibrat. Plus 2-3 evenimente de anvergura pe an. In afara relatiei cu asociatiile franco-romane, cu lectoratele de romana din Franta, unde trimitem uneori conferinte, filme, expozitii, oferim un curs saptamanal de limba romana la sediul nostru. Am creat Asociatia Traducatorilor de Literatura Romana, ca sa sustinem programul de traduceri de la Bucuresti si sa incurajam noi vocatii. Apoi, avem un program de computerizare a bibliotecii, care va face accesibile oricui toate titlurile noastre de carte si o bibliografie completa a autorilor romani tradusi in franceza. Insa in acest moment ma preocupa programul de rezidente de creatie, pus in opera cu si in Ambasada din Paris, care incepe sa functioneze chiar in toamna aceasta.
– Este atragerea publicului francez o prioritate pentru ICR Paris?
– Este, desigur. Cum va spuneam, noi suntem un fel de “centrala a culturii romane” la Paris si in Franta. Avem in consecinta un public apropiat, local, si unul mai departat, pe care-l cultivam prin programele noastre tiparite si prin e-mail. Avem un public general, care vine la actiuni, dar avem si un public specializat, pe care-l motivam prin reuniuni mai restranse, dupa cum avem un public academic si studentesc pe care mergem sa-l intalnim in universitati. Strategia mea este sa ne facem cunoscuti in mod constant in diverse medii prin publicatii de programe si cataloage de arta, prin participarea la targurile de arta si festivalurile culturale anuale, prin informatii repetate pe e-mail si internet, care sa ne faca sa fim resimtiti ca o prezenta vie si de calitate, chiar daca cei vizati de listele noastre cu mii de nume nu pot veni mereu la manifestarile noastre. Si chiar am reusit, avem ecouri foarte bune! Din acest punct de vedere, ICR Paris e un soi de agentie de impresariat catre strainatate pentru ofertele artistice viabile din tara.
– Din pozitia pe care o aveti, cum se vede cultura noastra in Franta?
– Am mai spus-o, nu trebuie sa ne facem iluzii, dar nici nu trebuie sa cadem iar si iar in defetismul si autominimizarea nationala. In opinia franceza inca mai circula stereotipul unei culturi insolite, atipice, capabile sa dea mari genii, dar si sa se complaca in aberatii sociale si politice anacronice. Aceasta atipicitate are si partea ei de atractivitate, pe care uneori se poate miza. In plus, nici nu stam asa de rau fata de alte culturi din zona, caci orice francez e in stare sa-ti recite numele lui Eliade, Cioran, Ionescu, Tzara, Enescu, Brancusi cand aude de cultura romana, ceea ce nu e cazul pentru culturile bulgara, ceha, maghiara, sarba, slovaca etc. Aceste nume mari constituie un atu pe care trebuie sa-l folosim cu moderatie, ca sa nu-l uzam excesiv. Totusi trebuie sa observ ca, de la intrarea Romaniei in UE, interesul francezilor pentru noi a crescut simtitor si sincer.
– Cu ce ne putem lauda la Paris?
– In acest moment, mai ales cu filmul romanesc, care de cativa ani deja e bine apreciat in mediul francez. Premiul Palme d’Or castigat de Cristian Mungiu vine dupa alte distinctii luate de cineastii romani la diferite festivaluri occidentale. Stiti probabil ca unele filme premiate sunt coproductii romano-franceze. E chiar surprinzator ca rafinatul gust francez prizeaza neorealismul minimalist romanesc, semn ca in el se ascunde un adevar existential pe care lumea de aici doreste sa-l cunoasca si deci sa si-l asume.
– O cultura fara nume mari, cunoscute peste hotare, practic nu exista. Avem nume cunoscute in Franta in momentul de fata la nivelul lui Cioran sau Ionesco?
– Exista nume de romani la Paris care sunt destul de sonore in domeniile lor, care conteaza pentru publicuri diferite si care pot deveni in timp embleme culturale. Cred ca pot sa-i amintesc aici pe soprana Angela Gheorghiu, pe fizicianul si ganditorul Basarab Nicolescu, pe pictorul Horia Damian, pe regizorul Petrica Ionescu, pe dramaturgul Matei Visniec, pe filosoful Anca Vasiliu si pe Mircea Cantor, un tinar plastician de mare viitor.
– Ce asteptati de la aceasta perioada pe care o veti petrece la Paris?
– Ca director, as vrea sa consolidez ICR Paris ca o entitate culturala decenta si de reala calitate, comparabila cu Goethe Institut sau cu Institutul Francez. As vrea sa las in urma instrumente de informare aduse la zi, programe culturale viabile ce pot fi continuate si de altii, dar si o logistica cu adevarat functionala. Ma bazez pentru toate acestea pe echipa noua si tanara care a ajuns de curand la ICR Paris. Personal, iau aceasta perioada ca pe o “proba” de maturitate profesionala, in sensul ca fructific acum o acumulare indelungata in mai multe domenii culturale. O iau si ca pe o proba de maturitate existentiala, in sensul ca ma supun atractiei si tensiunii a doua culturi diferite, pe care trebuie sa le sintetizez in mine fara sa ma pierd. Iar ca scriitor, si nu in ultimul rand, o iau ca pe o “incercare” a vocatiei mele poetice in contact cu o ocupatie mai degraba administrativa, de care nu vreau sa ma las deformata.

Interviu realizat de Marcela Gheorghiu