Made in China/ de Alex Goldiș

Dacă nu va fi reținut drept cel mai bun volum de debut al anului, Poema desnuda* a Cristei Bilciu poate fi clasat în mod sigur la cele mai interesante noi apariții. Și asta pentru că, deși de o vârstă cu majoritatea douămiiștilor, autoarea nu prea are nimic în comun cu ei. E și motivul pentru care ea a așteptat probabil să treacă primul val de mizerabiliști și autenticiști pentru a-și scrie și lansa cărțulia. Ceea ce o individualizează, încă de la început, e reînnodarea discretă, dar pe toate palierele, cu cărtărescianismul. Crista Bilciu se numără, adică, printre puținii tineri care mai cred atât în gratuitatea literaturii, cât și în puterea ei de a transforma realul. Dacă ținem cont și de volumul de anul trecut al Iuliei Militaru, altă debutantă, s-ar zice că se configurează timid, după o perioadă de maxim program antilivresc, o reîntoarcere la literatură și la fantezie.

Până ca astfel de generalizări să devină însă posibile, mă rezum la a nota că Poema desnuda pare încă din primele versuri o celebrare fără rezerve, ba chiar cu patos, a implacabilei mașini textuale. Atât de relaxată e această instalare în intertext, încât, în mod paradoxal, în spatele ei se poate oricând ghici o personalitate ce debordează de energie. Nu ca naivitate, ci mai degrabă ca dezinvoltură trebuie citită profesiunea de credință literaturizantă din primele versuri: “Acest poem atâta l-am gândit/ și răzgândit,/ frământat cu degetele, tălpile, cu salivă,/ mi-am stors sudoarea, sânii, creierii,/ încă de la început s-a transformat/ din apă în spirt -/ asta la început/ (și atunci ar fi trebuit eu să-i dau foc -/ poate că aș fi incendiat cu el/ pălăria lui Mincu,/ mustățile lui Cărtărescu,/ arca lui Manolescu -/ Cistelecan nu s-ar fi ars,/ ci ar fi aprins molcom,/ ardelenește,/ o țigară Gauloises Blondes/ de la vâlvătaie”. Mai ales că această mărturisire – aflăm câteva rânduri mai jos – aparține unei “virgine/ îndopate cu marii clasici”, cum îi place autoarei să se ia peste picior.

Poema desnuda nu e, de altfel, decât o chinezărie poetică plină de bună dispoziție și chiar de umor. Domină, în fond, în pretinsa epopee anunțată zgomotos – autoironic, (“O, începe poemul/ Dați-vă la o parte!”), o sensibilitate caldă, învăluitoare, dar permanent pusă pe șotii literare. Poemul de 13 capitole, din care, dacă nu ne-ar fi atras atenția autoarea însăși, n-am fi observat că lipsește unul, ar putea fi citit atât ca proză onirică, cât mai ales ca piesă de teatru (ambele stau, în fond, sub tirul parodic al poetei). Personaje extrem de vii populează o lume cu decorurile în permanentă schimbare. Cadrul convențional al pseudo-epopeii e un bloc fantasmatic de pe “Progresului nr. 7”, populat de locatari care de care mai exotici, de la scindata Laura (alter ego-ul Fetiței), până la Bunica sisifică, Bruna, Femeia de Afaceri, Marele Actor sau Omul cu sprâncene. Aparent figuri tipologice, ei nu sunt, în fond, decât niște caricaturi în evidentă descendență urmuziană. Ce-i drept, câteodată prea evidentă, ca fragmentul în care un personaj se îndrăgostește de o cămașă de forță “descoperind că tare i-ar plăcea/ să fie dominat”. Toți locatarii poeticului bloc au ceva din mecanica urmuziană, minus răceala desfiguratoare sau sarcasmul fără limite al magistrului. Subconștientul gata să dea oricând în clocot, ce întreținea monomanii și o relație perversă cu obiectele, e aici mai degrabă o simpatică și amuzantă țicneală, luată drept mărturie pentru puterile nelimitate ale imaginației. Femeia de Afaceri a blocului pictează, de pildă, bărbați necunoscuți, care i se înfățișează în scurt timp la ușă, predându-i-se total. Bunicuța sisifică croșetează zilnic câte un ciorap gigantic retezat de vecina de jos când crește în dreptul geamului ei, Bruneta își pictează la nesfârșit iubitul intangibil ș.a.m.d.

În părțile ei cele mai bune, poezia Cristei Bilciu reușește să construiască o atmosferă de fantasy textualist, foarte apropiată de Harun și marea cu povești a lui Salman Rushdie. Peste tot în poem pitorescul face casă bună cu oniricul și cu comicul de bună calitate. Într-un pasaj ni se spune că “Bunica adormise croșetând,/ iar mâinile ei croșetau înainte”, în altul că “Marele Actor ieși purtând ochelari de soare/ (deși afară era înnorat) și purtând costum de piele/ deși mai avea un rând de piele/ pe dedesubt”. În alt fragment, tot el servește la micul dejun o “gumă de mestecat”, în timp ce cu câteva etaje mai jos Bruneta “simte mirosul mentolat/ și are orgasm”. Fiecare personaj e un astfel de bovaric simpatic, trăind cu sufletul la vedere (ba unii își angajează bodyguard la el), gata să-și dea pe față în orice moment cele mai ascunse dorințe. Împletirea intimă dintre oniric și comic provine din punerea la comun și amplificarea monstruoasă a acestor dorințe până într-atât, încât par că participă toți la un vis colectiv. Desigur că, ducând jocul până la capăt, poeta simte nevoia să dea cu tifla în final acestei utopii onirice în favoarea imaginării unei ingenioase apocalipse livrești. Și n-ar fi nimic de lăudat, ba chiar dimpotrivă, în faptul că auctorele sau personajul își dau arama pe față la finalul ficțiunii. Doar că din nou Crista Bilciu reușește să dezamorseze această dezvăluire printr-o tonalitate degajată, plină de haz: sub carnația iluzorie a lumii nu se ascunde sacrosancta hârtie înnegrită de scriitor, ci, vai, doar infama etichetă “Made in China”. Chinezăria e, de acum, literală și completă: “Atunci cerul se crăpă cu pocnet în două/ și Laura văzu din nou rotițe/ și șuruburi și țevi./ Văzu că stelele/ erau, de fapt, becuri colorate/ vântul începu să bată cu putere/ florile și copacii începură să se învârtă/ cu sunet metalic și ruginit/ Laura se apropie de un salcâm/ și îl simți rece/ trase de scoarța lui/ care se desprinse,/ ca o etichetă prost lipită/ și, printre șuruburi și rotițe,/ Laura văzu tăblița:/ “Made in China”.

Oricât de agreabil ar fi volumul la o primă lectură (prospețimea oniric-textualistă a autoarei e remarcabilă), stăruitoare rămâne senzația că poeta construiește doar castele de nisip. O mai bună autocenzură ar fi putut elimina pasaje în care show-ul lingvistic își pierde orice haz. De multe ori, zborul fanteziei alege calea cea mai scurtă, de tot terestră, a calamburului: “Patronul Ghiță de la McDonald’ s/ s-a tot gândit pe unde să scoată cămașa,/ a scos-o până la urmă (cămașa/ a zburat halucinant pe urma/ fustelor Aemiliei care cântau)”. Multe detalii ale scenariului, fie el și oniric, nu-și găsesc apoi nici cea mai mică logică. E de înțeles că poeta e atașată de imaginea lui Al lu’ Cincistele, aluzie transparentă la figura unui cunoscut critic contemporan, dar nu-i de priceput de ce-l pedepsește ficțional să facă traseul Târgu Mureș-București fără nicio noimă și fără nicio atingere cu fauna umană de pe Progresului nr. 7…

Deocamdată, umorul de bună calitate și plăcerea autentică, aproape patetică, de a scrie au reușit să infuzeze exercițiile textualiste din Poema desnuda cu destulă personalitate. Abia când va reuși să-și găsească suporturi imaginare mai consistente, chiar fără a părăsi această zonă autentică de livresc idilic, va deveni însă Crista Bilciu o poetă matură.

*Crista Bilciu, Poema desnuda, Cartea românească, București, 2011

ALEX GOLDIȘ s-a născut pe 26 aprilie 1982. A absolvit Facultatea de Litere a Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Doctor în filologie – cu distincția summa cum laude – al aceleiași Universități. A fost redactor al revistelor Echinox (2003-2005) și Verso (2006). În prezent este asistent universitar la Facultatea de Litere (Universitatea Babeș-Bolyai ). Redactor și cronicar literar al revistelor Cultura, Vatra și Steaua. A publicat peste 200 de cronici și eseuri în revistele menționate, dar și în Bucureștiul cultural, Tribuna, Cuvântul, Euphorion etc. Prezent în volumele colective (selectiv): Horea Poenar (coord.), Dicționar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoș (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009; Al. Cistelecan (coord.), Mircea Ivănescu 80, 2011. Coordonator al colecției “Prozotheca” a Editurii Casa Cărții de Știință.