Madgearu si FMI

Consumul, grabit, a lasat pe drum oferta. O problema dramatica. Poate fi rezolvata? FMI ne-a dat o solutie. Plecand de la faptul ca, pe piata interna, sunt multi bani si putine produse fabricate in tara. Asa ca a recomandat politici combinate: monetare, fiscale si salariale. Toate trei tintesc intr-o singura directie: sa adune de pe piata surplusul de bani pana la echilibrarea cererii de consum cu oferta. Inclusiv printr-o politica “stransa” a castigurilor din munca. Scopul: scaderea puterii de cumparare.

O carte importanta, publicata in 1935, deschide insa un alt camp de analiza. Am in vedere “Drumul echilibrului financiar”, de Virgil Madgearu. Cititorul de astazi al cariii va observa ca marile dureri ale economiei romanesti, din anii de dupa primul razboi mondial, surprinse de profesorul Madgearu, cu deosebire inflatia de personal, productivitatea aflata la nivelul cel mai de jos, un randament scazut al masinilor, calitatea slaba a produselor erau actuale si in decembrie 1989, dupa cateva decenii de “prefacerii socialiste”, sunt actuale si acum. Si va mai observa, poate cu mirare, ca Profesorul, in 1935, vedea o singura cale buna: cresterea imediata a veniturilor populatiei, indeosebi a celei rurale, care sa determine sporirea rapida a puterii de cumparare.

Madgearu nu era un nestiutor in materie de legitati economice. Si nici n-a gandit vreodata ca voluntarismul in economie nu se razbuna cumplit. In toate imprejurarile. Asa ca, atunci cand a scris, negru pe alb, ca vede pentru Romania “o singura cale buna: cresterea imediata a veniturilor populatiei, indeosebi a celei rurale” nu a cutezat nicio clipa sa creada ca un astfel de pas ar putea sa fie facut, pur si simplu, prin pomparea de bani si prin umflarea veniturilor fara nici o legatura cu productivitatea si eficienta muncii.

Privea insa departe. Vedea un echilibru cerere – oferta. Dar nu prin restrangerea banilor la nivelul muncii. Dimpotriva, miza pe inmultirea banilor si sporirea rapida a puterii de cumparare. Bani acoperiti cu munca eficienta, cu munca performanta.

Puteam noi, romanii, sa ajungem la un astfel de echilibru? Bineinteles. Inainte de razboi, Romania a stiut sa-si puna in valoare cateva avantaje competitive. Locomotivele lui Malaxa erau cautate in toata lumea. Avioanele facute la Brasov erau intre cele mai bune din lume. Pe faina romaneasca se bateau toate marile patiserii europene. Si mai era petrolul. Jumatate avantaj comparativ, caci ni-l daduse Dumnezeu. Dar jumatate era avantaj competitiv. Pentru ca am stiut sa atragem investitii, sa-l industrializam si sa-l valorificam.

E vremea sa reinvatam sa ne batem pentru avantaje competitive. Si sa impunem o constrangere competitiva: concurenta. Dar intai si intai, sa redobandim vocatia lucrului bine facut.