Maestrul pianului/ de Ziarul de duminică

Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu

Lumea în Si bemol

Editura Polirom

Colecția Ecografii.

Dia Radu este un reporter tenace și cunoscut, care a primit un premiu național pentru jurnalism obținut în 2013 din partea Asociației Române de Istorie a Presei și a colaborat la publicații ca Esquire, Cuvântul sau Dilema.

În Lumea în si bemol Dan Grigore ni se livrează fără să-și cosmetizeze existența sau relațiile. Pianistul își admite greșelile și reușește să facă din povestea vieții sale un recital. Dia Radu întreabă și Dan Grigore răspunde despre începuturile și perfecționarea tehnicii, despre profesoarele care l-au avut elev sau student – Jeni Ionescu, Florica Musicescu, Cella Delavrancea. Despre pedagogii străini, strălucește figura austriacului Richard Hauser. Despre cele trei modele de viață și de artă: Sergiu Celibidache, Salvador Dalí și Bobby Fischer. Despre marii pianiști la al căror nivel de performanță s-a străduit să ajungă: Aldo Ciccolini, Sviatoslav Richter sau Arturo Benedetti Michelangeli. Despre familie și monarhie. Despre spectacolele de muzică și poezie realizate cu Ion Caramitru. Despre foarte multe altele.

 „Copil minune în anii de după al Doilea Război Mondial, adorat de melomani, dar discriminat și marginalizat cu încrâncenare de regimul comunist, Dan Grigore și-a luat revanșa binemeritată abia dupa 1989. Doar în afara granițelor, în extrem de puținele ieșiri artistice tolerate de culturnici, a putut să stralucească așa cum merita și să fie așezat de criticii internaționali în galeria marilor pianiști. În țară, i s-a facut dreptate târziu, când zgomotul și furia unei vieți presărate cu piedici se transformaseră pe nesimțite în victorii morale.” – Dia Radu

 – Vi s-a întâmplat ca muzica să vă aducă dezlegare, rezolvarea unei stări sufletești?

– Da, de multe ori. De exemplu, Concertul nr. 2 de Brahms mă face de fiecare dată să mă ridic de la pian mai odihnit decât m-am așezat. Îmi dă energie pură, deși are niște încercări pianistice foarte serioase. Are în partea întâi câteva momente unde înălțimea la care te găsești, cu pian cu tot, este de-a dreptul uriașă. Eu știam concertul de la 12 ani, însă când l-am cântat pentru prima oară în întregime a fost, pentru mine, ca descoperirea unei planete despre care învățasem la școală, dar în a cărei atmosferă intram pentru prima oară. Simțeam că mă așteaptă un teritoriu care îmi va da stări pe care nu le-am încercat niciodată în muzică. Eram ca un alpinist care urcă tot mai sus spre ținta aventurii lui. Altitudinea foarte mare a unei bucăți muzicale te face să te întorci cu totul altul, transfigurat.

– Cum ascultă muzica un maestru al ei? Altfel decât muritorii de rând?

– Faptul că pot să ascult muzică este una dintre cele mai mari bucurii ale vieții mele. Dar eu pot să ascult muzică și fără să ascult muzică. Mie îmi cântă tot timpul ceva în cap. Pot să studiez și să creez chiar fără să stau la pian. Repet anumite piese doar în gând sau le demontez și le remontez la mine în cap. Este un proces mental care mă consumă enorm. Am și visat piese pe care le studiam în timpul nopții. Câteodată îmi vin și armonii noi, pe care nu le am dinainte. Dar de cele mai multe ori sunt compoziții pe care le știu și le prelucrez în somn. Cu timpul, ca să nu o iau razna, mi-am creat un fel de tehnică pentru a-mi opri acest fir al muzicii interioare.”