Mai este România o țară industrializată? (10)

Bătrânul continent își potrivea ceasurile după noua oră a istoriei. Nu mai băteau tunurile, nu mai cădeau bombe, nu mai mureau oameni secerați de gloanțe, de schije, zdrobiți de tancuri sau sufocați de gaze. Era pace. Europa, toată, se pregătea să pășească într-o nouă eră.

Dar Europa tot nu era unită. Vechea hartă fusese făcută sul. Se mutaseră granițe, se despărțiseră populații, se împărțiseră geografia, economia, destinele, averile. Fără să-și dea prea bine seama ce i se întâmplă, România s-a găsit dintr-o dată despărțită de o graniță de sistem de lumea ei firească. Într-o lume ce îi era străină.

Dincolo de această graniță, era lumea în care trăise până să fi început războiul. Dincoace însă, în zona peste care fusese trasă “cortina de fier”, se însăila un climat cu totul necunoscut. Societatea românească a fost încorporată imediat după război, fără vrerea ei, într-o zonă ce fusese destinată să devină, repede, foarte repede, lagărul socialist.

Ce lăsam în urmă? România, de îndată ce se desprinsese din încrengătura Marii Crize din 1929-1933, își luase avânt într-o încercare meritorie de a ocupa un loc bun în plutonul națiunilor dezvoltate. Sunt nenumărate acele evenimente, întâmplări sau împrejurări din anii interbelici, apoi din anii războiului, de natură să ne deschidă ochii. Și să ne ajute să înțelegem că sărăcirea țării noastre de după război avea o singură cauză: căderea întregii economii în mrejele iluziei comuniste.

Istoria a avut cursul ei și nu e posibil să fie rescrisă. Ar fi însă nedrept să ignorăm unele posibile proiecții peste timp, pornind de la fapte care s-au petrecut în mod real. Acele fapte ce au căpătat o dinamică optimă, marcând creșteri evidente, cu deosebire în sectorul industrial.

Suntem îndreptățiți să întrebăm astăzi: unde ar fi ajuns România dacă sfârșitul războiului (al celui de al Doilea Război Mondial) nu i-ar fi întrerupt brutal avântul economic? Și nu doar să întrebăm, ci să judecăm. Pentru că în Europa de dinainte de război, prin voință populară, dar cu deosebire prin acțiune inteligentă, datorată unei mase critice de elite pe care România reîntregită și-a format-o și a reușit s-o pună la lucru, țara noastră își luase un avânt greu de stăvilit.

Și nici n-ar fi fost stăvilit dacă nu începea al Doilea Război Mondial.

Dacă n-am fi fost nevoiți să strigăm, asemenea lui Pitt, premierul englez din vremea expansiunii lui Napoleon: “Faceți sul harta Europei!”.

Dacă n-am fi fost nevoiți să strigăm, după ce am pierdut o parte din teritorii: “Faceți sul harta României”.

Dacă n-am fi căzut, prin hazardul istoriei, în zona de influență a Uniunii Sovietice. Și dacă n-am fi văzut, fără putință de a interveni, cum se năruie întregul edificiu economic înălțat înainte de război.

Dacă într-o singură zi, în august 1947, la reforma monetară, românii nu și-ar fi pierdut toți banii agonisiți vreme îndelungată, prin muncă.

Dacă, după 11 iunie 1948, prin efectele naționalizării, România n-ar fi renunțat dintr-o dată la marea majoritate a competențelor formate timp îndelungat.

Dacă directorii “burghezi” n-ar fi fost alungați din fabrici, cu iluzia că muncitorii ar putea conduce economia mai bine decât ei.

Dacă, în închisorile comuniste ori la canal, n-ar fi fost zdrobită elita economică.

Dacă, în sate, oamenii cei mai harnici, care au dovedit că știu să lucreze pământul și să adune bogății, n-ar fi fost hăituiți și în cele din urmă sărăciți.

Dacă toate aceste fapte absurde, iraționale – și încă multe altele – nu s-ar fi produs, e un lucru sigur că locul României în plan european și în concertul țărilor industrializate ale lumii ar fi fost cu totul altul.

După al Doilea Război Mondial au urmat două sau trei etape în care România a pierdut cea mai mare parte din tot ce câștigase – între 1866 și 1938 – în dezvoltarea industriei sale.

Un nou proces de industrializare a putut fi pornit abia în anii 1960. Desigur, în condiții extrem de dificile. Și, mai cu seamă, fără investitori străini.