Maimuța din noi/ de Ziarul de duminică

Jürgen Brater

Maimuța din tine

Editura Baroque Books & Arts

Colecția savoir-vivre; traducere: Mihai Moroiu; ilustrația copertei: Cristiana Radu.

Cartea aceasta este una ciudată: nu e literatură, deși textul este literar, nu e carte de sociologie, deși e cel mai aproape de acest domeniu. Autorul, Jürgen Brater, s-a născut în 1948 și a absolvit studii de medicină și stomatologie, iar din 1996 are propriul său cabinet. Conduce cursuri de perfec­ționare pentru cadre medicale și desfă­șoară o intensă activitate științifică și publicistică. Titluri apărute: Lexiconul proceselor enigmatice din corp, Generația broscuței, Berea după vin e un chin și Mai multă putere! Cartea de față a apărut în original în 2007, e o paralelă savuroasă și uluitoare între o maimuță și omul de azi și are drept erou un personaj din Epoca de Piatră, pe nume Ugur. Desigur, o convenție, pentru că nu avem cum ști ce nume purtau strămoșii noștri. Brater îl însoțește pe Ugur , împreună cu familia și tribul lui ca să descopere ce anume îi impulsiona și modul de comportament.

„Faptul că noi, oamenii, existăm este o pură întâmplare. Sau, exprimat mai  științific: ființarea noastră depinde de evoluție, ceea ce, în esență, înseamnă același lucru. Deoa­rece motorul evoluției nu este nimic altceva decât întâm­plarea – chiar dacă unora le stă ca ghimpele în ochi teoria că noi și cimpanzeii am proveni din  strămoși comuni (ceea ce, de altfel, nu este deloc una și aceeași cu teza adesea auzită, că străbunii noștri ar fi fost maimuțe). La fel li se pare de nepotrivită  imaginea și celor care ne consideră țelul sau – formulat pe cât de poetic, pe atât de îngâmfat – încu­nunarea creației. Deși teoria evoluției, așa cum a fost pre­zentată de Charles Darwin la mijlocul secolului al XlX-lea în cartea sa Originea speciilor prin selecție naturală, a fost admisă de naturaliști, de majoritatea filozofilor și chiar și de o bună parte dintre teologi, este în continuare greșit înțe­leasă, tezele ei sunt în continuare greșit interpretate. Când vorbim despre survival of the fittest, nu înseamnă de fapt supraviețuirea celui mai puternic, după ce îl execută sumar pe cel mai slab, ci a celui mai bine adaptat – care ar putea să fie și cel mai slab dintre ei. Așa se face că, pe termen lung, se impune acea ființă care se acomodează cel mai bine în condițiile de mediu respective, pe când cel mai puțin adec­vat dispare în termen mai scurt sau mai lung.

Să luăm un exemplu: undeva, într-un loc unde e cald și grâul crește pe terenuri de culoare închisă, trăiesc iepuri bruni-roșcați. Fiind bine camuflate, rozătoarele cad rareori victimă animalelor de pradă, iar celelalte se pot înmulți nestingherit. Cu timpul, clima suferă modificări; deceniu de deceniu, sau poate secol de secol, se face tot mai frig, ninge tot mai des, iar zăpada se topește tot mai greu. O catastrofă, în ceea ce privește iepurii, cât se poate de ușor de observat de la mare distanță pe un teren de culoare deschisă, mulți fiind omorâți și mâncați de vulpi, vulturi și alte carnivore. Și atunci, datorită unei distribuții și reasamblări aleatorii ale genelor cu prilejul împerecherii a doi iepuri, sau după intervenția unei mutații, schimbare la fel de aleatorie a genotipului, pe lume apare un iepure cu blană ceva mai deschisă la culoare. Pe vremuri, un rozător ușor de distins ar fi fost înhățat primul de păsările de pradă și ar fi ieșit din scenă încă înainte să-și intre în rol. însă acum, în mediul mai luminos, outsiderul prezintă avantajul de a fi mai greu de depistat decât ceilalți membri ai speciei; așa ajunge să se înmulțească și să transmită mai departe, anu­mitor urmași, genele răspunzătoare de deviația de culoare a blănii lui. Astfel, în generațiile următoare se vor naște, pe lângă iepurii întunecați, și unii cu blana de culoare puțin mai deschisă. Și cum rozătoarele de nuanță închisă sunt rapid decimate de dușmani, multe dintre ele nu ajung să se mai înmulțească, în vreme ce iepurii de culoare des­chisă care se împerechează între ei sau cu cei maro-roșcați aduc iarăși pe lume pui ceva mai decolorați.

Ca să scurtăm povestea: culoarea deschisă, în mod nor­mal echivalentă cu o condamnare la moarte, se dovedește o adevărată binecuvântare în noile condiții și, cu timpul, iepurelui, în așa-numitul lui bazin genetic, pe când genele care determină nașterea unor exemplare cu blana de culoare închisă dispar, încetul cu încetul. Procesul con­tinuă până când, după multe, foarte multe generații, roză­toarele ajung în sfârșit de culoare aproape albă. Așa ceva durează, în condițiile date, zeci de mii, ba chiar milioane de ani în cazul schimbărilor mai puțin evidente, însă evo­luția nu are nicio grabă. (…)

Cu totul întâmplător, pornind de la stadiul preliminar, asemănător cu maimuța (numit de oamenii de știință Australopithecus) și trecând prin Homo habilis, adică „omul îndemânatic”, și Homo erectus, ceea ce s-ar traduce prin „omul ridicat” sau „vertical”. Prin urmare, nu suntem în niciun caz produsul final al unei dezvoltări continue și ferme, dinainte plănuite (Darwin i-a supărat pe o mulțime dintre contemporanii săi cu această constatare), ci rezultatul ei pe cât de întâmplător (variație), pe atât de inevitabil (selecție).

Evoluția nu stabilește un plan, este perfect oarbă în ce privește viitorul și produce absurdități cu nemiluita; de aceea și seamănă desfășurarea ei cu o cursă nebună, în zigzag, plină de ocolișuri și de salturi laterale.”

Spun editorii:

Ne urcăm repede în avion, să facem shopping la New York, și aflăm la știrile orei 5 ce s-a petrecut în Australia, la 4.30. Trimitem e-mailuri în Noua Zeelandă și în trei minute pri­mim răspuns. Dar, în esență, tot oameni ai Epocii de Piatră rămânem, ne purtăm în continuare la fel ca strămoșii noștri sălbatici, ne umplem stomacul până nu mai putem respira, ne simțim minunat la lumina lumânărilor și ne alegem parte­nerii exact după aceleași criterii. Cam așa începe și demonstrația, în cel mai amuzant registru încărcat de sobrie­tatea mileniilor ce ne apasă umerii de când am luat hotărârea că trebuie să fim bipezi!
Adesea renunțăm să ne mai punem întrebări. Și nu ne mai mirăm de ce privim fascinați un foc de artificii sau un foc de tabără, sau pur și simplu focul din șemineu. De unde atâta entu­ziasm?… Exact de la Maimuța din tine, care sare imediat cu o oglindă pe care ți-o pune în față. Oglinda propriei tale psiho-evoluții. Pentru că noi, cu toții, purtăm în continuare în creier și în gene o mulțime de „circuite“ ancestrale pline de mistere ancestrale. Iar pe măsură ce le descoperim, lumea din jur începe să devină tot mai limpede…
Ce legătură există între cinele romantice la lumina lumânărilor, ambu­teiajele de pe autostrăzi și oamenii cavernelor? Natura are umorul ei ascuțit și contagios: realități uimitoare despre omul Epocii de Piatră, care există latent în fiecare din noi și preia comanda în situațiile cele mai neașteptate. Zburăm în jurul Pământului cu viteza sunetului, conducem mașina asistați de sisteme de navigare GPS și acumulăm biblioteci impresionante în minuscule plăcuțe argintii. Doar noi, oamenii, am rămas neschimbați în tot acest grăbit univers al perfecționării. Și înzestrări și percepții, și simțuri și dorințe, dar și intuiții… toate s-au păstrat în stare pură, cu mici, foarte mici excepții. În esență, ne vedem nevoiți să recunoaștem, suntem doar făpturi ale Epocii de Piatră într-o lume căreia, de fapt, nu îi facem față. Jürgen Brater, medic de profesie, demonstrează inteligent și alert cum iese la iveală maimuța din noi exact atunci când ne așteptăm mai puțin și oferă răspunsuri surprinzătoare la întrebările din fiecare zi:
– De ce atât de mulți avem probleme cu greutatea?
– De ce practicile medicale sunt așa cum sunt?
– De ce ne străbate un fior când zgâriem tabla cu unghia?
– De ce bărbații nu au nicio plăcere să cumpere haine?
– De ce își petrec femeile atât de mult timp în baie?