Mâna Fatimei/ de Ildefonso Falcones de Sierra

În cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în opulenta Córdobă, un tânăr morisc, sfâșiat între două culturi și două iubiri, începe o luptă înflăcărată pentru toleranță religioasă și drepturile poporului său.

În anul 1568, în văile și munții din Alpujarras izbucnește strigătul revoltei: sătui de nedreptăți, spolieri și umilințe, moriscii se confruntă cu creștinii și încep o luptă inegală care nu se putea încheia decât cu înfrângerea și răspândirea lor prin tot regatul Castiliei.
Printre cei răsculați se află și tânărul Hernando. Fiu al unei morisce și al preotului care a violat-o, este respins de către ai săi, din pricina originii sale, dar și de către creștini, din cauza culturii și a obiceiurilor familiale.
În timpul insurecției, cunoaște brutalitatea și cruzimea unora și a altora, dar întâlnește și iubirea în persoana curajoasei Fátima, cea cu mari ochi negri. După înfrângere, silit să trăiască la Córdoba în mijlocul dificultăților existenței de zi cu zi, toate puterile sale se vor concentra pentru a face astfel încât religia și cultura lor, a celor învinși, să își recapete demnitatea și rolul pe care le merită. Pentru aceasta, va trebui să treacă prin multe primejdii și să își asume inițiative curajoase și foarte riscante…

Ildefonso Falcones de Sierra, căsătorit și tată a patru copii, este avocat și își exercită profesia în Barcelona. Primul său roman, Catedrala Mării, a devenit un succes editorial internațional fără precedent, apreciat atât de către cititori, cât și de critică, fiind publicat în peste patruzeci de țări. A fost recompensat cu mai multe premii, printre care Euskadi de Plata 2006 pentru cel mai bun roman în castiliană, premiul Qué Leer pentru cea mai bună carte în limba spaniolă din anul 2006, premiul Fundación José Manuel Lara pentru cel mai vândut roman în 2006 și prestigiosul premiu italian Giovanni Boccaccio 2007 pentru cel mai bun autor străin. Cu peste patru milioane de exemplare vândute în toată lumea, a fost consacrat drept cel mai popular autor de romane istorice din Spania.

24

Lăsară în urma lor fortăreața de la Calahorra, traversară podul roman peste Guadalquivir și intrară în Córdoba prin Poarta Podului, care dădea spre fațada din spate a catedralei orașului. Aflat în rândurile celor aliniați, supravegheați de oșteni și examinați cu de-amănuntul de cetățenii îngrămădiți la trecerea lor, Hernando, ca mulți alți morisci care recunoscuseră în catedrala creștină minunata moschee din Córdoba de pe vremea califilor, își îndreptă privirea spre lăcaș. Sărmanii locuitori din Alpujarras, legați de pământurile lor, nu avuseseră niciodată ocazia să o vadă, dar auziseră de ea și, chiar extenuați fiind, curiozitatea li se ivi pe chipuri. Chiar în spatele acelui zid datând de sute de ani, sub cupolă, se afla mihrab-ul, locul din care califul adresa rugăciunea. Câteva murmure se auziră printre deportați, care în mod inconștient își încetiniră mersul. Un bărbat care ducea un copil pe umeri arătă spre moschee.

– Ereticilor! strigă o femeie ca răspuns la acele dovezi de interes.

Numaidecât, mulțimea se alătură ofenselor, de parcă ar fi vrut să apere biserica de privirile profanatoare:

– Nelegiuiților! Asasinilor!

Un bătrân vru să arunce cu o piatră în ei, dar oștenii îl împiedicară și grăbiră mersul coloanei. Când depășiră fațada posterioară a catedralei, străzile deveniră mai înguste și oștenii îi împrăștiară pe cetățeni, care putură să privească în continuare alaiul numai de la balcoanele caselor văruite, cu două niveluri. Moriscii străbătură strada Frânghierilor, trecură pe lângă Piața de Grâne și pe strada Pescăriei, traversară strada Târgului și ajunseră la colțul cu strada Mânzului. Capătul cortegiului se opri în Piața Mânzului, cea mai mare zonă comercială a orașului și locul ales de guvernatorul Zapata ca să-i țină sub pază.

Piața Mânzului era o mică piață închisă, centrul cartierului cu același nume, și aici încercară fără succes să se instaleze cei trei mii de morisci care supraviețuiseră exodului, dar cea mai mare parte din ei sfârșiră prin a se împrăștia pe străzile din jur. Puțini putură să găsească găzduire și încă și mai puțini să o plătească, la hanul Lemnului, în cel al Călugărițelor sau în oricare altul dintre multele hanuri aflate în împrejurimi. Guvernatorul stabili puncte de control al accesului în zonă și acolo, pe străzi, pe răspunderea și cheltuiala consiliului municipal, rămaseră moriscii în așteptarea instrucțiunilor din partea regelui Filip în legătură cu destinația lor finală.

Noaptea veni peste ei; cei mai mulți își potoleau setea din chiupuri mari. Când le veni rândul, în vreme ce Brahim sorbea apa, aplecat sub șiroi, Hernando o privi pe Fátima: părul ei, acum murdar și năclăit, încadra un chip cu obraji supți și ochi încercănați înfundați în orbite, niște trăsături scofâlcite care lăsau să se ghicească oasele. Văzu cum îi tremură mâinile unindu-le în chip de căuș și cum încearcă să le ducă la gură; apa îi scăpă printre degete înainte de a-i ajunge pe buze. Ce se va întâmpla cu ea? Nu va mai rezista la o nouă călătorie.

Nimeni nu îndrăzni să se spele; deși guvernatorul închisese străzile, măsura îi afecta doar pe morisci, iar călătorii, neguțătorii, geambașii de vite și meșteșugarii care munceau și locuiau în zonă – fabricanți de șei, de spade, vânzători de in, fabricanți de

ace sau tăbăcari – treceau cu îngâmfare prin masa de deportați, ținându-i sub observație, la fel cum făceau mulți preoți care mișunau printre ei sau mulțimea de oameni fără ocupație care veneau zilnic acolo: cerșetori sau aventurieri care nu pierdeau ocazia să-i trateze cu dispreț.

Moriscii erau sleiți de puteri și înfometați. Deodată, creștinii apărură cu oale mari cu supă de legume… și măruntaie de porc! Atunci, preoții începură să se oprească, pe ici, pe colo, ca să verifice că nimeni nu refuză să mănânce acest aliment interzis de religia lor.

– De ce nu mănâncă? întrebă unul dintre ei, arătând spre Fátima.

Tânăra stătea pe jos, cu spinarea rezemată de fațada unei clădiri de pe strada Mânzului; strachina cu mâncare era neatinsă la picioarele ei.

Fátima nici măcar nu-și ridică fața auzindu-l pe preot. Brahim, absorbit de bucățile de măruntaie care pluteau în blidul lui, nu răspunse. Nici Aisha nu o făcu.

– Este bolnavă, se grăbi să o scuze Hernando.

– În acest caz, mâncarea o să-i facă bine, argumentă preotul și, cu un gest, o somă să mănânce.

Fátima rămase impasibilă. Hernando îngenunche lângă ea, luă lingura și o umplu cu supă… și cu o bucată de carne de porc.

– Mănâncă, te rog, îi șopti el Fátimei.

Ea deschise gura și Hernando îi vârî supa pe gât. Grăsimea se prelinse pe bărbia fetei, înainte ca un icnet să o silească să scuipe mâncarea la picioarele preotului. Omul sări un pas îndărăt.

– Cățea maură!

Moriscii care se aflau în jurul ei se dădură la o parte și făcură un cerc. Încă în genunchi, târându-se, Hernando se întoarse spre preot și i se adresă:

– Este bolnavă! exclamă el. Priviți! Luă bucata de porc de pe jos și și-o vârî în gură. Este… este soția mea. E doar bolnavă, repetă el. Priviți! Se întoarse către locul unde era blidul, umplu lingura cu bucăți de măruntaie și le mâncă. Este doar bolnavă…, bâigui el cu gura plină.

Preotul îl privi o vreme pe Hernando mestecând și înghițind bucățile de porc și repetând până când păru sătul.

– Voi reveni și sunt încredințat că atunci se va simți mai bine și că va onora bucatele pe care cu atâta generozitate vi le oferă orașul Córdoba, spuse preotul înainte de a se întoarce cu spatele la ei și cu fața la moriscul pe care îl avea cel mai aproape.

Peste drum de locul unde se aflau Fátima și Hernando, de cealaltă parte a străzii, se deschidea o ulicioară înfundată, în care de-abia încăpeau doi oameni unul lângă altul și care ducea de la Piața Mânzului până la Guadalquivir. Poarta de lemn care făcea trecerea în ulicioară era deschisă în momentul acela și lăsa să se vadă un șir de coșmelii și mici localuri, unele cu un singur nivel, care se întindeau pe amândouă laturile și pe toată lungimea fundăturii. Exact în poarta ulicioarei, înarmat, stând de vorbă cu clienții care intrau sau care ieșeau din lupanar, alguazilul de la casa de toleranță din Córdoba îi privea pe morisci. În spatele lui, neîndrăznind să iasă din pricina veșmintelor interzise și a giuvaierurilor pe care le puteau purta doar înăuntrul bordelului, câteva femei își scoteau capul și, între ele, încercând să nu trezească bănuielile alguazilului, un bărbat asista la rugămințile tânărului morisc pe lângă acea fată suferindă. A spus că-i soția lui? Schiță un zâmbet care se șterse de pe obrazul său drept, acolo unde infamanta literă “S” apărea marcată cu fierul roșu. Hernando! Trecuseră aproape doi ani de când își luaseră rămas-bun la castelul din Juviles. În tot acest răstimp, omul acela se gândise la Hernando în fiecare zi: era fiul pe care nu-l avusese niciodată… Emoționat să-l vadă în viață, se gândi cu mândrie că tânărul crescuse și, în ciuda aspectului său zdrențăros, era evident că devenise deja bărbat. “Oare ce vârstă avea? Șaisprezece?” se întrebă Hamid.

– Francisco! strigă alguazilul, băgând de seamă prezența acestuia în ușă. Du-te la treabă! Și voi, la fel, adăugă el, gonind femeile cu un gest al mâinii.

Hamid avu o tresărire și șchiopătă de-a lungul ulicioarei, făcând un efort să-și stăpânească lacrimile. Hernando! Crezuse că n-o să-l mai întâlnească… Oare câți alți locuitori din Juviles or fi ajuns în acel nou grup? Nu le văzuse, dar știa cu siguranță că în oraș se aflau mai multe sclave provenind din Juviles, capturate înainte de iertarea acordată de don Juan de Austria; toți ceilalți morisci liberi care se stabiliseră la Córdoba proveneau din Albaicín sau din câmpia Granadei, făcând parte din primele grupuri de deportați. În tăcere, îi mulțumi Preamilostivului că îi cruțase băiatului viața și libertatea. Dar ce se întâmpla cu soția lui? Se vedea că e bolnavă; tremura cu convulsii. Hernando trebuie că o iubește, întrucât sărise cu ochii închiși în apărarea ei, târându-se în genunchi până la preot. Se opri în dreptul unei mici coșmelii cu două niveluri și trase cu urechea. Nu se auzea nimic dinăuntru. Ciocăni la ușă.

– Trebuie să mănânci. Hernando se lăsă moale lângă Fátima.

Numaidecât, Brahim își ridică privirea din blid.

– Las-o în pace, mormăi el, nu te apropia de ea…

– Taci! Chiar vrei să moară? O s-o lași să moară și după aceea o s-o omori și pe mama mea pentru că am încercat să o ajut?

Brahim o privi pe fată: tremura chircită.

– Ocupă-te tu, femeie, îi porunci Aishei, care mânca închizând ochii de fiecare dată când ducea lingura la gură. Ai grijă să nu moară.

– Trebuie să te hrănești, Fátima, șopti Hernando la urechea Fátimei. Ea nu răspunse, nu îl privi, continua să tremure. Știu că deplângi pierderea lui Humam, dar nu-i vei reda viața dacă nu mănânci. Tuturor ne e dor de el…

– Lasă-mă pe mine, îl somă Aisha, în picioare în fața lui. Hernando își ridică ochii albaștri; privirea lui exprima o profundă consternare. Lasă-mă, repetă ea cu blândețe.

Nici Aisha nu izbuti să o facă pe Fátima să reacționeze. Încercă să o silească să înghită supa, mâncând ea toate bucățile de carne de porc în eventualitatea că s-ar întoarce vreun preot, dar de îndată ce reușea să-i vâre ceva lichid sau vreo legumă, fata le vomita. Hernando, stând pe vine, o privea pe mama sa luptând să o hrănească pe Fátima; își ținea răsuflarea când izbutea și lovea cu pumnii în pământ, cu disperare, văzând cum trupul fetei respinge hrana.

– Se zice că e un spital în piațetă, îi spuse o femeie moriscă în timp ce asista îngrijorată la scenă.

Când Hernando o întrebă din priviri, femeia îi arătă spre Piața Mânzului; el plecă în fugă, dar trebui să se oprească la câțiva pași mai încolo: o mulțime de oameni se îmbulzeau în ceea ce trebuia să fie intrarea în spital, în fața unui portic acoperit cu o arcadă dublă. Cu toate acestea, se apropie și se luptă să-și deschidă cale printre oameni, neținând seama de proteste.

– V-am mai spus, îl auzi rostind pe capelan, că toate cele paisprezece paturi din spital sunt ocupate și în mai mult de jumătate din ele sunt câte două persoane. Dar, în afară de asta, ca să ajungi la spital este nevoie de o dispoziție a medicului sau a chirurgului și acum nu e nici unul dintre ei.

Unii renunțau la auzul acelor cuvinte și părăseau porticul; alții rămâneau pe loc, arătându-și rănile, tușind sau întinzându-și brațele și implorând. Un copil agoniza la picioarele capelanului, în vreme ce tatăl său plângea deznădăjduit. Ce putea izbuti el? se gândi Hernando văzând cum capelanul clătina cu încăpățânare din cap în semn de refuz. Vederea Fátimei tremurând și vomitând îl îndemnă și pe el să implore și, pentru a doua oară în noaptea aceea, căzu în genunchi în fața unui preot.

– Pentru Dumnezeu și Preasfânta Fecioară…, strigă el cu mâinile împreunate la nivelul pântecelui capelanului, amintindu-și cuvintele de implorare ale nobilului creștin în cortul lui Barrax, pentru piroanele lui Isus Hristos, ajutați-mă!

Preotul rămase o clipă uluit, înainte de a se apleca și a-l obliga să se ridice în picioare. Era primul morisc care îl invoca pe Isus Hristos. Dar Hernando rămase în genunchi.

– Ajutați-mă! repetă el în vreme ce preotul îl apuca de mâini și se lupta să-l ridice. Unde îl pot găsi pe chirurg? Spuneți-mi! Soția mea este foarte bolnavă…

Capelanul îi dădu brusc drumul din mâini.

– Îmi pare rău, băiete. Bărbatul clătină din cap. Spitalul Carității nu primește decât bărbați.

Hernando nu vru să mai audă cum, după plecarea lui, ceilalți morisci izbucniseră în invocații ale Sfintei Treimi.

Trecuseră ore bune, era deja în toiul nopții. Moriscii încercară să doarmă pe jos, unii peste alții. Hernando umbla dintr-o parte într-alta, fără să se îndepărteze de Fátima, stăpânindu-și plânsul cu sughițuri la tremurul fetei. Brahim dormea sprijinit de perete, cu Musa și Aquil chirciți lângă el. Aisha mângâia părul Fátimei, veghind-o, de parcă… de parcă s-ar fi așteptat să moară.

Foarte devreme în zori, zgomotul porții de la ulicioară deschizându-se l-a surprins pe Hernando. Mai întâi, văzu o tânără blondă îndreptându-se direct spre el – ce făcea femeia aceea? -, dar în spate, șchiopătând…

– Hamid!

Învățatul își duse arătătorul la buze și veni șontâc spre el.

Hernando se aruncă în brațele lui. În momentul acela, fu conștient de cât de mult îi dusese dorul acelui chip blând și familiar, chipul celui care fusese pentru el cea mai mare mângâiere în vremurile triste ale copilăriei sale.

– Să mergem! Nu e timp, îl zori Hamid, nu înainte de a-l îmbrățișa cu putere. Aceea, soția lui, fata aceea, îi arătă el tinerei care ieșise cu el. Ajut-o, să mergem.

– Ce… ce vrei să faci? întrebă Hernando nemișcat, fără să-și poată îndepărta privirea de la litera însemnată cu foc care apărea înfierată pe obrazul învățatului.

Aisha o ajută pe tânăra blondă să o ridice pe Fátima de subsuori.

– Vreau să încerc să o salvez pe soția ta, îi răspunse Hamid când cele două femei traversau deja strada târând-o pe Fátima. Nu trebuie să treci de ușă, Aisha, adăugă el. O să mă ocup eu de fată.

Hernando era încremenit. Soția lui? Asta era ea în fața creștinilor, dar Hamid… Și Brahim? Ce o să spună Brahim când o să vadă că Fátima lipsește? Faptul că Hamid era cel care avea să o ajute pe fată poate că-i va domoli mânia.

– Nu este… Aisha, eliberată acum de Fátima, îl apucă de braț și îl făcu să tacă printr-un gest.

Învățatul nu îl auzise: era atent doar ca nimeni să nu-i descopere.

– Mâine o să ies la cumpărături, spuse el înainte de a închide ușa bordelului. O să vorbim atunci, dar țineți seamă de faptul că aici sunt doar un sclav; eu voi alege momentul potrivit… Și spuneți-mi Francisco, ăsta e numele meu creștinesc.

Din volumul în curs de apariție la Editura RAO. Traducere de Adriana Steriopol