Managementul privat la stat sau chelului tichie de mărgăritar îi lipsește!

La dezbaterea organizată de Ziarul Financiar, la 2.09.2011, pe tema managementului privat la companiile de stat, am declarat tranșant și categoric că acesta este un proiect supus eșecului, mai mult de imagine, electorală desigur, ceea ce astăzi începe să se întrevadă, bineînțeles la 1 an și 2 luni distanță. Și nu am fost singurul, în același sens s-a exprimat și o mare personalitate a României din domeniul HR, dl. Radu Furnică.

Am fost întrebat pe ce raționamente îmi fundamentez opinia. Răspunsul ar fi: viziune, înțelegerea fenomenului și experiența, având privilegiul să gestionez mai mulți ani, în calitate de creditor principal, pentru 4 miliarde USD, ca și președinte al Autorității de Valorificare a Activelor Bancare, 4.000 de companii, de stat și private, însă cele de stat, reprezentative pentru economia României. Mai mult, ca ministru al controlului în 2003 și 2004, am radiografiat cât se poate de bine situația companiilor de stat din România, exemplul jafului de la Aro Câmpulung Muscel, devoalat de mine în acea perioadă, prezentat în recenta emisiune “România te iubesc!”, de la Pro tv, ca și multe altele, de altfel, fiind o dovadă clară.

Managementul privat la companii de stat este imposibil, sunt două lumi, două civilizații complet diferite, care atunci când interferează se ciocnesc violent, generând mutanții care apar, iată astăzi, încă din faza preliminară de introducere a acestui tip de management, i-aș spune mai degrabă profesionist decât privat, cred că este mai corect.

Închipuiți-vă ce înseamnă pentru un manager profesionist contactul cu o companie de stat. Vă propun să lucrăm pe un caz concret, cum ar fi Oltchim, pentru o mai bună înțelegere.

Managerul profesionist, să spunem că-l cheamă Heinrich Vystupil, orice asemănare de nume cu alte personaje din domeniu fiind total întâmplătoare, își intră în rol.

Intră pe poarta combinatului și în următoarele 2 ore, cunoscută fiind eficiența unui astfel de manager profesionist, solicită trei situații:

a. Situația financiară a companiei;

b. Organigrama și ponderea ierarhică la nivelul acesteia;

c. Valoarea de capitalizare pe bursă.

Constată că această companie are o datorie de 700 milioane euro, este închisă, ieșită deja din lumea de business a petrochimiei, atât în avalul, cât și în amontele acesteia, fără sursă de materii prime și capital de lucru, cu 3.300 de angajați, sindicat puternic, racordat extrem de sănătos la rețeaua națională sindicală, cu o cifră de afaceri medie, anuală, în ultimii

11 ani, de 300 milioane euro, la care se raportează o pierdere medie anuală de 10%, adică de 30 milioane euro, generând pe lângă cele 700 milioane de euro datorii și 300 de milioane de euro pierderi.

Constată că pe lângă miliardul de euro care îi va atârna de gât ca un jug, valoarea de capitalizare a companiei este în jur de 50 de milioane de euro astăzi datorită ideii de privatizare, de care între timp s-a ales praful, revenind probabil pe la clasica valoare din perioada trecută, de 30 milioane euro, cam o nimica toată față de cifrele din situațiile financiare primite.

Din punct de vedere al ponderei ierarhice, primește un număr de rămâne năucit: 7, CEO, adică el, CD, CA, AGA, OPSPI, MECMA, Guvernul României. Toate super politizate, cu puteri capitale de decizie. Organigrama nu o mai analizează, a decis deja. Vystupil, managerul nostru profesionist, pune mâna pe telefon și sună la MECMA: Să știți că nu sunt de acord cu pachetul salarial oferit, așa că vă notific asupra demisiei mele din funcția de CEO al Oltchim.

Acum probabil că înțelegeți de ce eu sunt convins că managementul profesionist nu poate fi aplicat la companiile noastre de stat. Nu am spațiul necesar să vă prezint ce-ar fi făcut Vystupil al nostru, dacă ar fi acceptat funcția și ar fi început activitatea și nici nu vreau să vă indispun, prezentându-vă ciocnirile dintre acesta și “chelnerii” de prin CA și AGA sau DJ de pe la OPSPI, foști lipitori de afișe în campanii electorale, reprezentanți de bază ai clientelei politice, în același timp deținători ai puterii absolute în ceea ce privește soarta Oltchim și a CEO-ului acestuia.

Ce trebuie însă făcut, pentru că nu stă lumea companiilor de stat din România pe loc de managementul privat?

De sus, de tot, adică de la Guvern, o campanie intransigentă de curățire a companiilor de stat, de uscăturile generatoare de neperformanță financiară și corupție, mână în mână cu Curtea de Conturi, care se vede treaba că și-a cam făcut datoria și, de ce nu, cu Parchetul. După această etapă, statul are capacitatea, dacă vrea, pentru că dacă nu vrea, atâtea piedici pune managementului privat, încât îl compromite și pe acesta, fie să continue să gestioneze respectivele companii, fie să le privatizeze. Aș prefera ca statul să-și întărească să-și consolideze sectorul de stat, pe model polonez și ceh. Luați CEZ-ul drept referință, multiplicați-l la cele vreo 100 de companii de stat care contează și vedeți ce iese. Toate ingredientele sunt la dispoziția statului.

Concluzia mea este să terminăm cu ifosele managementului privat la companiile de stat, sunt două noțiuni care se exclud, ca și două săbii în aceeași teacă, iar statul, care are capacitate deplină, însă numai și numai dacă vrea, să-și rezolve problemele din curtea proprie.

Dan Ionel Blănculescu este fost ministru și actualmente proprietarul companiei Consultanță și Investigații Financiare