Mandrie si prejudecata

In momentele de descurajare ori, cum spune un bun prieten de-al meu, in serile lungi de iarna, ne place sa ne aducem aminte de capitole sau domenii in care compatriotii nostri au fost pionieri.

Cei mai in varsta evoca podul lui Anghel Saligny, stiloul inventat (e drept, la Paris) de Petrache Poenaru si avionul cu reactie al lui Vuia. Cei mai cultivati adauga la lista “sonicitatea” lui Gogu Constantinescu, “efectul Coanda” sau insulina lui Paulescu, deplangand maniera talhareasca in care acesta din urma a fost lipsit de gloria descoperirii sale, cu care s-au impaunat niste profitori de aiurea.

Ne punem aceste nume ilustre ca pe niste cataplasme peste junghiurile provocate de saracie, de nerealizare ori pur si simplu de batranete. Cand ne ia apa, nici nu ne mai pasa ca multe dintre aceste “locuri intai” nu se bucura de aceeasi faima peste hotare. Sa nu mai vorbim de faptul ca si aici, la locul faptei, foarte multi concetateni s-ar balbai indelung daca ar fi intrebati despre acesti barbati de isprava. Ne-am obisnuit de mult cu scuza ca “de vina este arbitrul” si ne indreptam victoriosi spre compensarea inculturii si lipsei de informatie cu ispravile lui Mutu, evident din afara terenului, cu aforismele lui Mitica sau Gigi ori, in cel mai bun caz, cu chiraielile agramate ale “dragostei din tei”.

Si, totusi, performantele romanesti se ivesc de unde nu te astepti, cu toata saracia, dezordinea si mai ales in ciuda dispretului suficient si a dezinteresului oficialitatilor. O puzderie de tineri forteaza portile cunoasterii ori dezvoltarii, castiga medalii olimpice in sport, dar si in matematica, fizica ori chimie, isi depasesc cu mult congenerii din tari dezvoltate si isi afla cautare in universitati sau institute de cercetare la care nici nu visau. Nu de mult, aflam cu mandrie (ce sa fac, am si eu nopti lungi de iarna!) ca megaliderul informaticii mondiale Bill Gates a preferat solutia propusa de niste romani pentru combaterea virusilor electronici. Iar treburile nu se opresc aici…

Un amic cu care imparteam o jumatate de ora de vorba si ceva mai putina tarie imi povestea cu uimire cat de tare s-au perfectionat manglitorii nostri care strabat toate meridianele lumii. Cum abia dupa patru ani de urmarire asidua, politia americana a resit sa puna mana pe o retea de romani care praduiau bancomatele de la costa de est, pana in Vestul Salbatic. “Ba am cunoscut un tinerel care isi atribuia si oarecari modificari edilitare. Pezevenghiul stia prea bine ca nu poate descifra din stricta apropiere codul personal al omului care isi ridica banii, pentru ca oricine se fereste, iar politia te ia la ochi. Si atunci a decoperit ca in gara centrala din Viena poti urmari foarte bine miscarea de la balcon, prefacandu-te ca te uiti vag la trecatori sau ca astepti pe cineva. E un gen de pasarela cu magazinase si baruri, care da chiar spre bancomatele de la parter. Daca ai ochi de soim, restul merge ca-n branza, ii furi omului cardul si gata. A durat ceva pana sa se prinda politistii si sa desparta balustrada balconului mai intai printr-un simplu cordon, iar apoi printr-o linie de gherete comerciale. Iar pustiul se impauna: toate astea datorita mie! E si asta un merit: sa schimbi ceva din aspectul unei gari europene! Si nu pe gratis.