mania.Ro

Preocuparea pentru imaginea Romaniei se mentine de peste zece ani la cote bolnavicioase. Indiferent ca e stanga (desi PSD numai stanga nu e) sau dreapta la putere. Este surprinzatoare mai ales obstinatia cu care guvernantii, scriitorii, jurnalistii cauta definitii cat mai bune pentru Romania si poporul ei. Isteria nu a izbucnit dupa ”89.

In forme primitive, ea a existat si in epoca Nicolae Ceausescu – masura stupida a achitarii datoriilor externe s-a vrut tot o miscare de imagine. Securitatea “lucra” sinistru pentru o imagine buna a Romaniei (“stricata” de posturi de radio precum “Europa libera”).

Se obtine asadar un melanj intre imaginea buna dorita-mostenita din ordinea nationalist-comunista si imaginea buna dorita dupa ”89 dupa tipare vestice (adica vrem ca Romania sa fie un brand bun). Alaturarea celor doua tendinte este aberanta. Dar rezultatul coabitarii celor doua discursuri este unul extrem de redundant, de plictisitor – rezultat care explica de ce astfel de campanii de branduire a tarii esueaza de fiecare data.

Pe de o parte, avem discursul Romania Mare. Romanii sunt buricul pamantului, dar sunt dezavantajati si subminati de forte ostile. Este mostenirea conceptiei Securitatii despre cum trebuie conservata imaginea tarii: prin coercitie, prin eliminarea elementului ostil sau diferit.

De cealalta parte, o intreaga pleiada de scriitori (de la filozofi si eseisiti precum H.R. Patapievici sau Andrei Plesu pana la jurnalisti precum C.T.Popescu) gloseaza, de un deceniu si mai bine, pe marginea subiectului “roman”. Romanismul este una dintre cele mai gustate teme in indiferent ce zona a pietei: public cult, consumator inrait de media, public consumator de “patriotism” in cantitati mari. Chiar si atunci cand intelectuali nuanteaza tema, nu fac altceva decat sa-i adanceasca componenta obsesionala. Ce mai conteaza ca un mare filozof isi exprima nemultumirile profunde legate de Romania? O face si foarte dur, eventual, pentru ca il are tot timpul, ca reper al maximului pamflet “romanist”, pe Emil Cioran. Important e ca filozoful (indiferent ca este amorezat de Romania sau ca, dimpotriva, o uraste) propune o aceeasi perspectiva asupra lumii: anume, sugereaza faptul ca romanii, indiferent de actiunile lor cotidiene, au tot timpul constiinta romanismului.

Discursul public romanesc este plin de consideratii asupra noastra, a tuturor. E de ajuns sa deschidem un site precum www.brandingromania.ro, sa citim texte culese de prin presa sau chiar pareri de specialisti si sa vedem cat narcisism (desprins dintr-un fundal nationalist) s-a infiltrat in consideratiile publice despre noi insine.

Sa luam cateva sloganuri propuse de site-ul amintit. “Romania, tara in care totul este de (re)facut” – citatul este semnat aberant, daca tinem cont de anvergura personajului, “Gabriel Liiceanu, publicist”. Mai apar apoi glumite: “Cum faci o omleta romaneasca? Furi doua oua”. Astfel de fraze sunt menite sa incite – adica sa ne trimita la site sa ne spunem parerea “diferita”. Insa indemnurile adancesc obsesia. Cand subiectul este “romanul” deja ai o problema de pozitionare fata de problema brand-ului. Pentru ca, oricat ai intoarce si ai rasuci problema, aporia este asigurata: romanul este obsedat de propria identitate.

Singura reusita adevarata in acest heirupism legat de imaginea Romaniei ar fi una: ca discursul public romanesc sa se elibereze de autoreflexivitate. Cel mai bun semn in domeniul “brandingului de tara” ar fi sa incetam o data sa mai vorbim atata despre noi fara sa ne auda nimeni din cine trebuie sa ne auda. Suntem obositori.