Manual de jocuri pentru copii/ de Lucian Zup

Lucian Zup s-a născut în Iași, în data de 8 octombrie 1978. A urmat Facultatea de Drept și Facultatea de Litere, este doctor în Filologie. Profesor, muzeograf la Muzeul Național al Literaturii Române Iași, agent imobiliar. În prezent este bibliograf în cadrul Bibliotecii Județene „Gheorghe Asachi” Iași. A publicat romanele Râul curge lent (premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Filiala Iași), Istoric. În lucru, romanul Fumatul interzis.

A tradus: Cuvânt înainte la viața unui scriitor de Alain Robbe-Grillet și Paludes de André Gide.

A locuit câteva luni în S.U.A., apoi în Franța.

Părinții au vrut să-l ia pe Alin cu ei la o înmormântare.

Un fost coleg de facultate de-al tatălui. Game over. Tânăr, spuneau ei îngrijorați, uite cum te lovește boala, nici n-o simți cum ți s-a strecurat pe sub piele, de-aia trebuie să ai mare grijă ce mănânci sau ce faci încă de copil. Și să asculți vorbele părinților, că ei îți vor binele. Chiar dacă nu întotdeauna ți se pare.

– Nu, nu vreau să merg, a refuzat Alin misiunea printr-un simplu clic verbal, mai hotărât ca niciodată în toată cariera lui de erou.

Era o misiune care n-avea cum să-i aducă niciun fel de experiență, deci n-o să avanseze la nivelul următor. Cele deja făcute îți dau puține puncte de experiență. Că mai fusese la câteva înmormântări și toate au fost la fel. Multe creaturi mari, de toate speciile, care se-adună în grupulețe și discută de-ale lor. Când se-apropie Alin cu ai lui, îl trag de obraji și-i ciufulesc părul, apoi îi spun ce mare s-a făcut, cum merge cu școala, da cu fetele și altele la care n-are prea multe opțiuni de răspuns și din care nu poate selecta un curs al acțiunilor lui viitoare. Când nimerea peste astfel de personaje în jocuri și le accesa din greșeală, dădea clicuri peste clicuri până se termina tot dialogul, ca apoi să-și vadă de treburile mai importante. Niciodată nu era atent la replicile alea. Sunt întotdeauna la fel și nu te-ajută să capeți o nouă misiune ca să ajungi la următorul nivel.

Creatorii jocului vor să dea impresia de realitate, când vorbești fără să spui nimic și cu aceleași replici de fiecare dată. De obicei acolo, când întâlnești astfel de mulțimi de creaturi, unele dintre ele au la vânzare chestii utile, poțiuni, mâncare sau băutură care-ți pot umple bara de viață sau pe cea de magie în cazul în care ai nevoie sau chiar au arme interesante, deși de multe ori mai slabe decât cele pe care le găsești în timpul aventurilor. Iar uneori sunt unii care-ar vrea să faci ceva pentru ei, iar pentru asta primești diferite chestii, inele magice, pumnale vrăjite, mantii protectoare, poțiuni de putere sau cu otravă pentru inamici, bani sau altele de genul ăsta, plus experiență. Astea nu se-ntâmplă și-n afara consolei. Aici cele mai multe personaje par setate să te-ncurce cu replici aiurea și la care nu poți da clic să scapi mai repede.

Cel răpus e înghesuit în sicriu, cu fața și mâinile țepene și galbene ca turnurile unui fort conservate în ruină după ce fusese killerită toată soldățimea locuitoare. Un bărbat în sutană neagră care mătură podeaua rostește incantații, uneori întărindu-le prin gesturi din mâini, cât și cu obiecte magice. Însă nu se-ntâmplă nimic, eroul răpus rămâne la fel de nemișcat acolo, în cutia aia căptușită cu alb din mijlocul mulțimii de creaturi în negru. Prin incantațiile lui, preotul nu poate să-i umple bara vieții, nici măcar cu câteva liniuțe, nici să răspândească vârtejurile alea de curenți strălucitori care să vindece pe cei ce au nevoie. Se chinuie degeaba, asta-i clar.

Odată avea o julitură la genunchi și-l ustura tare și l-a întrebat pe preot dacă-l poate ajuta. Eventual să cânte câteva cuvinte dintr-o carte magică și să pună mâna pe rană și gata cu usturimea și cu rana, i-a propus el soluția pe care-o credea cea mai logică. Bărbatul s-a uitat ciudat la el, de la înălțimea sutanei, și l-a invitat la o spovedanie. Cu toate că a selectat răspunsurile potrivite la întrebări și a fost stropit cu un lichid ce-ar fi trebuit să fie magic, usturimea nu s-a dus, nici pielea nu s-a închis la loc peste dungulițele sângerânde. Poate nu dăduse peste vreun vindecător destul de avansat încît să-i rezolve treaba cu rana.

În astfel de momente, prin fața ochilor lui Alin se derulau creditele companiei producătoare de vieți pentru eroul care tocmai fusese învins, cu un crew care l-a proiectat, altul care l-a adus pe lume, altul care i-a conceput familie și copii, altul cu armele cu care a avansat până acuma, altul cu primejdiile pe care a trebuit să le înfrunte, ca să nu fie boring jocul, și alte crew-uri pe care n-a mai avut răbdare să le deslușească în curgerea lor în sus. Eroul ăsta n-a avut suficiente skill-uri să treacă de dragonul cu foarte mult health, unul din boșii mari. Poate dac-ar fi folosit niște cheat-uri sau mod-uri, chiar dacă nu e prea cinstit. Sau dac-ar fi luat un save înainte, ca să se poată pregăti de confruntarea cu boss-ul ăsta. Sau să-l evite. Cu toate astea, Alin a observat că, dacă nu ești în fața consolei, funcția de salvare nu merge, ceea ce înseamnă că nu poți lua lucrurile de la capăt dacă nu-ți convine cum au ieșit.

Și-apoi urma masa. Toate creaturile alea mari se așezau să mănânce și să bea. Asta nu era neapărat ceva rău. Lăsând la o parte treaba cu băutura, iar Alin era îndemnat din când în când la o gură de vin, că e bărbat, dar puțin, că e copil, însă lui nu-i plăcea gustul ăla care-l făcea să se strâmbe și-i împrăștia fiori prin tot corpul, treaba cu mâncarea era foarte bună. Cât îi plăcea să mănânce lui Alin, carne dar și dulciuri. Mâncarea îi regenera energiile pierdute. Unii spuneau că e gras, dar ăștia habar n-aveau că grăsimea lui acționa ca un strat protector și n-avea de gând să renunțe la el, abținându-se de la mâncare, cum îi pretindeau ăia.

Totuși asta venea la pachet cu discuțiile cu creaturile alea mari, mereu aceleași, mereu plictisitoare. Căci de-obicei voiau să-i afle părerile despre diverse lucruri, deși el n-avea nicio părere despre nimic și, chiar dac-ar fi avut, ar fi vrut să fie lăsat în pace.

Și-apoi poate mai avea timp să bage un joc. În ultima vreme cam ducea lipsă de timp. Părinții îl puneau să-nvețe pentru școală, ca și cum ăsta ar fi fost cel mai important lucru din lume, iar asta nu-i mai lăsa prea mult timp să joace. Avea pe consolă o grămadă de jocuri pe care n-a mai apucat să le ducă până la capăt. Abia aștepta să plece ei de-acasă sau să primească vizitatori sau să adoarmă mai devreme.

Deci avea o hoardă de motive să nu meargă.

Nu erau desigur de spus cu voce tare. Ai lui s-ar fi luat de fiecare motiv și l-ar fi lăsat fără, ca și cum ar fi fost o ceață pe mintea lui. Și i-ar mai fi zis c-o face doar din comoditate, că-i lene să iasă din casă. Complet neadevărat.

– Hai cu noi, lasă mofturile, i-a spus mama. Ce să faci acasă, să joci jocuri pe calculator ca să-ți strici ochii?

Asta era dragonița cu solzi roșii, care scuipa flăcări și uneori îi punea probleme serioase. Era dificil să treacă de ea. Nu era una din creaturile alea pe care să le învingă pentru a trece la nivelul următor și să nu mai aibă treabă cu ea. Bara roșie a vieții niciodată nu cobora la nivelul zero și, dacă o făcea, cobora doar pentru a o lua de la capăt sau bea o poțiune care o regenera imediat.  

Alin nu știa cu ce se ocupă dragonița care scuipă flăcări. Când fusese întrebat la școală, s-a mulțumit să dea din umeri nedumerit. De fapt îi spusese, încă de mai multe ori, dar erau detalii prea puțin importante ca să-și bată capul cu ele și să le rețină. Poate era profă, deși specia asta de vrăjitori, unii buni, alții răi, avea prea puține în comun cu cea a dragonilor. Trebuia să ia în considerare totuși faptul că vrăjitorii își pot schimba forma și acasă pot apărea ca niște dragoni. Ciclopul deasupra căruia scria tata și care acum stătea în spatele dragoniței care scuipa flăcări, susținându-i săgețile de foc cu ajutorul unor priviri ce nu îngăduiau replică, afla destul de repede orice se petrecea la școală, note, pozne și chestii din astea. Sigur era în legătură cu profii, dacă nu chiar unul din ei. Amândoi probabil. Altfel cum i-ar fi putut trânti atâtea chestii ca și cum l-ar învăța ceva și fără să-l întrebe dacă-și dorește să fie învățat chestiile alea care nu-i folosesc la nimic? Și primea răsplăți dacă făcea cum spuneau ei. În loc de note, câte un joc nou, ceea ce era bine, mult mai bine.

Plus că de multe ori îi găsea acasă când se-ntorcea de la școală. Aflase de la colegi că în alte meserii părinții se-ntorc târziu acasă și copilul are tot timpul să facă ce vrea. Nu și personajele astea care vegheau asupra lui. Singura lor ocupație, în timpul în care nu se vedeau, era să se antreneze pentru a-și folosi mai eficient armele din dotare. Dacă nu era atent, flăcările aruncate de mamă îl pârleau destul de tare. Și asta ca să-i reproșeze că nu luase o notă prea bună la nu știu ce obiect, că nu se comportase cum trebuie cu nu știu ce prof, să nu-și mai regenereze forțele mâncând înaintea orelor de masă regulate, să-l verifice la lecțiile pe a doua zi și la teme și alte flăcări de genul ăsta.

Dar, lăsând astea la o parte, ăsta era un atac. Cum să numească dragonița ce scuipă flăcări jocurile pe consolă jocuri pe calculator?! Există o diferență uriașă între ele. Alin le explicase de mii de ori diferența. Mai ales mergând pe faptul că lumea pe consolă ți se pare mai reală decât realitatea, pentru că te poți transpune mai ușor în pielea personajului, vezi o grămadă de detalii redate cât mai fidel și cu mai multă imaginație decât cele de-abia privite în drumul dinspre casă și școală și înapoi, ai și multe creaturi cărora le poți distinge adevărata înfățișare, nu să te chinui s-o ghicești. Și altele.

Fragment din romanul „Manual de jocuri pentru copii” de Lucian Zup, în curs de apariție la editura Junimea, Iași, colecția Epica