„Manuscrisele nu ard!...”/ de Antonio Patraș

…mărturisea Mihail Bulgakov cândva, într-un context în care adevărul trebuia îngropat în sertare, la adăpost de ochiul cenzorului și de mâna cea lungă a poliției politice.

Cu această profesiune de credință se va fi mângâiat și Dinu Pillat – și nu a greșit, având în vedere că acum, exact la 50 de ani de la pronunțarea cumplitei sentințe în procesul intelectualilor din lotul Noica-Pillat, s-a găsit (mare minune!) mult-căutata dactilogramă a romanului “Așteptând ceasul de apoi”, confiscat de securitate ca principal “corp delict” și pierdut apoi în labirintul arhivelor.

Dar nu mi-am propus să reconstitui aici spectaculoasa “biografie” a cărții, evidențiată deja de majoritatea comentatorilor – vreau să surprind doar specificitatea sa estetic-ficțională, ținând cont de o afirmație mai veche a autorului însuși, care spunea că “un romancier autentic nu trebuie confundat niciodată cu un memorialist”.

Pentru a nu comite aceeași confuzie, se cuvine să citim textul ca pe o operă de ficțiune stricto sensu, chiar dacă în cazul de față vorbim despre un roman “cu cheie”, ce oglindește simbolic, fără a o deforma în bine sau rău, “realitatea” unei epoci mitizate ulterior de memoria colectivă. Să vedem, așadar, în ce măsură și prin ce procedee tehnice poate ficțiunea (rămânând “ficțiune”) să reflecte evenimentul istoric mai obiectiv decât “istoria” resuscitată memorialistic (ca pură factualitate), fără mânie și părtinire și fără niciun fel de parti pris auctorial.

Despre sursele de inspirație ale romanului ne informează în amănunt mărturiile consemnate de-a lungul numeroaselor interogatorii la care a fost supus inculpatul. Aflăm astfel că ar fi vorba de “o completare și o continuare a romanului Tinerețe ciudată“, având ca subiect “mișcarea legionară clandestină”, prezentată sub numele transparent-profetic de “Mișcarea Vestitorilor”. Câteva personaje ale cărții ascund, apoi, identitatea unor personalități istorice, precum Corneliu Zelea Codreanu (Toma Vesper) sau Armand Călinescu (Sebastian Răutu), și tot din “istorie” sunt inspirate secvențele ce relatează sfârșitul lui Rotaru (alias Valeriu Cristescu, despre moartea căruia s-a scris în “Universul”), asasinarea Căpitanului sau episodul “reacțiunii” de la Facultatea de Litere, unde legionarii s-au răzbunat pe evrei scoțându-i afară din sălile de curs (scenă povestită autorului de Mihail Sebastian).

Ca principale izvoarele “ideologice”, dactilogramele interogatoriilor rețin textele lui Nae Ionescu din Roza vânturilor, Schimbarea la față a României, o broșură a Căpitanului (Pentru legionari) etc. Sunt invocate, de asemeni, numeroase surse orale, menite a-l familiariza pe scriitor cu aspectele fundamentale ale fenomenului legionar (cel mai apropiat sfătuitor i-a fost, se pare, Ionel Teodoreanu, un apropiat al familiei Pillat – celebrul prozator moldovean fiind chiar nașul de cununie al lui Dinu).

În fine, după o lungă etapă de documentare, romanul e scris în numai 3 luni, în vara lui 1948, și trimis spre lectură lui Călinescu, cu speranța unei receptări pozitive. Însă Profesorul convertit la optimism nu agreează textul, reproșând tânărului său asistent maniera empatic-participativă de abordare a unui “subiect” ce trebuia tratat, invariabil, cu pasta groasă a caricaturii, ca în Bietul Ioanide (indiferent de nuanțe, obediența față de noul regim îl va determina pe marele critic să comită același abuz de interpretare ca și acuzatorii de la proces). Și totuși, pe lângă lectura aceasta dogmatic-ideologizantă, dosarul receptării critice conține o impresionantă colecție de interpretări, ca în subsolul Țiganiadei, cititorii romanului exprimându-și fie satisfacția (ca Vasile Voiculescu, complet străin de mișcarea legionară), fie nemulțumirea (aici intră majoritatea celor ce au comis greșala de a vedea în carte doar “documentul” și nimic altceva). Or, abia opțiunea pentru perspectiva “estetică”, singura adecvată, favorizează desprinderea de monotona silabisire “mimetică” a contextului.

Nu întâmplător, prefațatorul volumului, Gabriel Liiceanu, recomandă lectura în grilă psihologică, subliniind totodată, corect, unitatea de viziune și “ton” dintre romanul confiscat de securitate și cărțile anterioare (Tinerețe ciudată și Moartea cotidiană), republicate, de altfel, în anii ’70, cu voie de la cenzură. Pentru nevinovăția scriitorului ar pleda, prin urmare, însăși configurația estetică a textului, care, deși abordează fenomenul legionar, nu face deloc elogiul legionarismului, în maniera literaturii tezist-propagandistice. Numai anchetatorii stupizi au răstălmăcit lucrurile tendențios (alături de criticii oportuniști), atribuind romanului în ansamblu un caracter “mistico-legionar” și punând pe seama autorului “faptele” și “ideile” personajelor sale. Dar Așteptând ceasul de apoi nu e un roman “mistico-legionar” (categorie tematic-ideologică), și cu atât mai puțin unul “străbătut de la un capăt la altul de îndemnuri legionare”, cum stă scris în documentele procesului. Dimpotrivă, fundalul istoric (cu “temele” predilecte) pare mai curând un simplu pretext pentru ilustrarea unei problematici psiho-morale, abia aceasta cu adevărat importantă – George Ardeleanu semnala nuanța dostoievskiană a cărții (vezi cronica domniei sale în grupajul de săptămâna trecută). Astfel, dacă în romanele anterioare prozatorul își concentrase atenția asupra unor psihologii individuale, pentru a le dizolva “fenomenologic” într-un discurs de “grad zero”, în trena Străinului lui Camus și, nu mai puțin, a romanului românesc “experimental” din deceniul patru (Eliade, Blecher, Fântâneru, Bonciu, Holban etc.) – acum perspectiva se focalizează asupra psihologiei colective, în raport cu care se definesc personajele (e drept, în funcție de criteriul biologic-generaționist, și nu de acela psiho-social). De aceea, spunea tot Gabriel Liiceanu, cărții îi lipsește dimensiunea de “frescă istorică”: autorul nu și-a propus să păstreze cu fidelitate memoria unei epoci, arătându-se în schimb interesat de semnificația evenimentelor și de atmosfera morală – ceea ce înseamnă că, fără a fi un roman social, Așteptând ceasul de apoi nu intră, de fapt, nici în categoria romanului psihologic (axat în genere pe introspecție și pe o cazuistică amoroasă, și luând eul individual ca unic obiect de investigație). Prin importanța acordată conflictului “ideologic” dintre părinți și copii, dintre bătrâni și tineri, cum și prin natura schematic-simbolică a personajelor gândite a configura nu atât o psihologie individuală, cât o tipologie specifică, romanul lui Dinu Pillat aparține mai curând literaturii condiției umane (categorie estetică analizată de Liviu Petrescu în inteligentul său studiu din 1973, Romanul condiției umane).

Romanul e structurat în opt părți (după simbolul teologic al zilei a opta?), cu câte trei capitole fiecare, și urmărește diversele atitudini prin care o serie de personaje-tip reacționează la provocarea istoriei, pe fondul escaladării conflictului dintre autoritățile statului și mișcarea naționalist-mesianică a Vestitorilor. Inițial configurată ca grupare transpartinică, având drept scop regenerarea neamului pe temeiurile moralei creștine, mișcarea Vestitorilor e tolerată o vreme, pentru a deveni ulterior indezirabilă, o dată cu acțiunile terorist-criminale pe care le dezlănțuie ca “răspuns” la asasinarea liderului ei spiritual, Toma Vesper. Vendetta anarhistă a Vestitorilor atinge punctul culminant în momentul lichidării prim-ministrului Sebastian Răutu, după care toți “vestitorii” și simpatizanții lor sunt arestați sau uciși. Prozatorul reconstituie cinematografic evenimentul istoric printr-o narațiune cu caracter episodic, ce relatează la pas “povestea” fiecărui personaj în parte, legând la sfârșit toate firele într-o compoziție unitară (trebuie menționat drept element de virtuozitate orchestrarea minuțioasă a punctelor de vedere – ca în Patul lui Procust, să zicem).

În prim-planul narațiunii se află familia Holban, plasată convenabil pe scara socială (reprezintă clasa burgheză din interbelic), dar subminată din interior de o ireversibilă disoluție morală: tatăl, Grigore, e un ins egoist și de o sterilitate absolută, un “specialist” în fel de fel de științe inutile, care-și petrece viața doar printre cărți, izolat în propria bibliotecă, pe când Raluca, soția sa, întruchipează tipul femeii sensibile, cu sufletul întors spre trecut, dar și al mamei, îngrijorată de soarta propriilor copii. Oglindă a societății corupte, familia se vădește a fi, în ciuda aparențelor, o instituție mincinoasă, de vreme ce unul dintre băieți, Ștefănucă, e rodul unui adulter, pe când celălalt, Lucian (odrasla legitimă, adică), își descoperă de timpuriu homosexualitatea. Deși diferiți prin temperament și inteligență, ambii copii aderă la mișcarea Vestitorilor, exprimându-și în felul acesta revolta față de “ruginita” filozofie de viață a părinților, care e chiar “filozofia” lui Mitică și a comediilor lui Caragiale (nu ținea ridicolul Jupîn Dumitrache la “onoarea de familist”?) – dar tinerii nu vor să știe de glumă și plănuiesc să-l ucidă pe Sebastian Răutu, primul ministru, chiar cu ocazia semicentenarului Scrisorii pierdute (nota bene: satiricul Caragiale a fost și un evocator nostalgic al patriarhalității).

Pe cât e de superior înzestrat intelectual, pe atât e de puțin dotat Lucian pentru viață: insomniac, admirator al lui Mallarmé (artist eminamente anti-burghez) și al purificării spiritului prin artă, el se simte fascinat exclusiv de ideologia mișcării, disprețuind vitalitatea trivială a coreligionarilor cu poftă de acțiune. Candidul Ștefănucă, în schimb, intră în joc aproape involuntar, contaminat de gesticulația energică a celor din jur, și tot el îi introduce în casă pe Rotaru (viitorul lider al grupării) și pe Vasia Voinov, un anarhist ce atrage interesul erotic al lui Lucian și al Lilianei, sora celor doi frați Holban. Amănuntul nu e de prisos, pentru că atașamentul față de mișcare se măsoară în capacitatea fiecăruia dintre “vestitori” de a renunța la familie (și, implicit, la convențiile sociale din “vechiul regim”) fie prin asceză, fie prin desfrâu: fanaticul Vasia își reprimă sexualitatea pentru a putea duce netulburat la capăt planul asasinării lui Sebastian Răutu, pe care îl împușcă în plină stradă, lăsându-se la rândul său ucis, iar Rotaru acceptă rolul de întreținut al unei prostituate bătrâne, cu disperarea omului care nu mai are nimic de pierdut (află dintr-un ziar că fosta lui iubită murise de tuberculoză). Un alt adversar al familiei burgheze e Stanian, tipul bărbatului întreținut, ce-și părăsește soția și copilul de dragul călugăriei. Nu lipsește din galeria portretelor nici tipul ambițiosului, ilustrat de Lică, personaj memorabil (admiră pe Nae Ionescu și pe Napoleon), intrat în rândurile grupării din oportunism (plagiază articolele Profesorului, fiind publicat, drept răsplată, în… Revista Fundațiilor!), și tot din oportunism își trădează mai apoi camarazii, ca agent al siguranței, pentru a fi într-un târziu arestat, asemeni tuturor celorlalți.

Dar cel mai interesant “erou” al romanului pare a fi, cum bine a remarcat Daniel Cristea-Enache, Raluca Holban (și în Moartea cotidiană tot analiza psihologiei feminine reținea atenția prozatorului), personaj-raisonneur care, neputând înțelege prezentul, se refugiază profilactic în trecut și începe să-și scrie memoriile (vezi episodul morții lui Granmama, relatat cu o acută receptivitate față de fenomenul degenerescenței psihice – s-a vorbit despre predilecția prozatorului pentru astfel de “cazuri”). Speculând puțin, s-ar zice că Raluca Holban reprezintă, simbolic, nu doar generația părinților condamnați de propriii lor copii (bătrânii se refugiază în amintiri și în patriarhalitate, pe când tinerii preferă să trăiască periculos, în ritmul trepidant al vieții moderne), ci și tipologia scriitorului din vechiul regim (proza românească din secolul al XIX-lea e prin excelență memorialistică) – și tocmai de această ipostază desuet-anacronică se delimitează, ironic, autorul cu veleități de romancier. Trecerea de la vechi la nou marchează, așadar, triumful romanului și al ficțiunii asupra memorialisticii. Fie și în ceasul cel de pe urmă.

Dinu Pillat nu a izbutit să scrie, cum ar fi meritat, o capodoperă, dar nici nu a semnat vreo delațiune (lucru rar într-o literatură ca a noastră, în mare deficit, nu atât de talente, cât de caractere). De aceea și rămâne Așteptând ceasul de apoi mărturia poate cea mai credibilă a generației care a crezut în schimbarea la față a României, și, nu mai puțin, un excelent roman despre tentația totalitară și despre mistica “omului nou”, “temele” favorite ale tuturor utopiilor – inclusiv ale utopiei “vestitorilor” de mai an, cuceriți de mirajul salvării colective.

ANTONIO PATRAȘ (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista “Convorbiri literare”; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista “Convorbiri literare”, unde semneaza rubrica “Cerneala simpatica”; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu – de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.