Maracas sau maracase?/ Alexandru Ciolan

Până la noi descoperiri, putem afirma că prima lucrare lexicografică românească în care apare substantivul maracas este ediția a doua, din 1966, a Dicționarului de neologisme (DN), de Constant Maneca și Florin Marcu. Îl întâlnim aici, deja, în forma de plural maracáse, accentuată paroxiton, pe care o vor prelua toate dicționarele următoare. La fel cum vor prelua și etimologia propusă de DN: sp. maracas, cu explicarea fantezistă „copac din Peru”. Dicționarele românești din dicționare se fac, iar năzbâtiile tot din dicționar în dicționar se perpetuează…

Spre deosebire de română, dicționarele englezei, francezei, italienei, portughezei, spaniolei sunt unanime în a consemna forma de singular, maraca, menționând însă că se folosește mai ales la plural, pentru motivul că instrumentul muzical pe care îl desemnează se prezintă sub forma a doi dovleci uscați (sau nuci de cocos sau alte fructe tropicale) umpluți cu semințe, pietricele ori nisip, care, ținuți de coadă (sau de un mâner aplicat) cu mâinile și scuturați, scot zgomote care marchează ritmul muzicii. Instrumentul este socotit unul de percuție de tip autofon (produce, adică, sunete datorită vibrației materialului din care este construit). Originar din America Latină, instrumentul este disputat de spaniolă și portugheză, care afirmă a-i fi preluat numele din limbile amerindiene pentru a-l transmite lumii. Engleza afirmă că a luat cuvântul din portugheză, iar franceza și italiana – din spaniolă. Cum, în toate limbile amintite până aici, marca de plural o constituie un „s“ final, nu a fost dificil pentru vorbitori să delimiteze corect singularul, maraca, de forma de plural, maracas, mult mai frecvent utilizată. Pentru români, în schimb, .un „s“ final, ca în maracás nu denota obligatoriu ul plural. Există în română singulare terminate în „s“, accentuate tot pe ultima silabă, de pildă atlás, contrabás, iconostás, prin analogie cu care a fost format un plural neutru în „-e“: maracase. Este forma unică propusă de DN2 (care nu indica o formă de singular), pe care dicționarele următoare (edițiile DN, edițiile DEX, DOOM) nu au mai socotit-o a fi a unui substantiv plurale tantum, ci au refăcut, pornind de la ea, singularul maracás, care era de fapt un plural.

Nu doar forma de singular consemnată în dicționarele românești este aberantă (ca și cea de plural, de altfel), ci și etimologia propusă. Dacă ar fi venit din spaniolă, așa cum unanim indică dicționarele noastre, accentul nu ar fi căzut în română pe ultima silabă, ci pe penultima. Credem, în schimb, că împrumutul ne vine din franceză, limbă cu accent fix pe ultima silabă.

Să recapitulăm, așadar: fr. pl. maracas (accentuat oxiton) > rom. pl. maracás, confundat însă, sub influența unor substantive terminate în „-as“ accentuat (atlas, contrabas) cu o formă de singular, pentru care s-a format un plural în „-e“, normal pentru neutre. DN2 a consemnat pluralul, fără să indice și forma de singular, pe care au refăcut-o, însă, dicționarele următoare. Și uite așa, avem în română un singular care trebuia să fie plural și un plural tautologic. Nu este, însă, singurul caz. Mai avem, ba chiar DOOM ne recomandă, și singularul chips (care în engleză, de unde l-am luat, e un plural), cu pluralul tautologic chipsuri.

Se vede treaba că așa ne place nouă, românilor, să avem și mai mult acolo unde este, deja, mult…