Marea divizare. Societățile inegale și ce putem face în privința lor (IV)/ de Joseph Stiglitz

Reacțiile la criză

La fel cum „provocarea unei crize” ilustrează câteva dintre tematicile acestei cărți, același lucru se poate spune și despre articolele pe care le-am scris în 2008 și 2009 despre reacțiile la criză, dintre care unul, „Cum ieșim din criza financiară”, publicat în revista Time la o lună după colapsul firmei Lehman Brothers, este inclus aici. Disparitatea dintre ceea ce era necesar – ceea ce ar fi trebuit să se facă – și ceea ce s-a făcut ilustrează marea divizare.

Cu toată că această criză se cocea de multă vreme, și cu toate că semne prevestitoare apăruseră cu duiumul, cei aflați la conducere, atât în banca centrală a Americii, cât și în administrația de stat, au părut surprinși, iar eu cred că nu se prefăceau deloc – remarcabilă mărturie a capacității de a trage oblonul în fața informațiilor care nu-ți plac și care îți contrazic ideile preconcepute. La urma urmei, bula imobiliară se spărsese în 2006, economia plonjase în recesiune în 2007, Fed-ul cadorisise băncile cu fonduri la un nivel fără precedent în 2007 și 2008, iar în martie 2008 avusese loc o salvare financiară extrem de costisitoare a băncii de investiții Bear Stearns. Practic, orice economist care nu credea orbește în virtuțile piețelor libere și nereglementate, în eficiența și stabilitatea lor a văzut limpede ce urmează: „numărat, cântărit, împărțit“. Și totuși, președintele Fed-ului, Ben Bernanke, avea să susțină voios că riscurile „se află sub control”.

Evenimentul care a precipitat căderea țării, din recesiunea începută în decembrie 2007 (pe care politicile lui Bush – încă o reducere de taxe pentru bogați, în februarie 2008 – nu au ajutat-o deloc să se termine), într-o recesiune profundă, cea mai severă de la Marea Depresiune din anii 1930, a fost colapsul Lehman Brothers, pe 15 septembrie 2008. După ce Fed-ul și Trezoreria au afirmat, cu convingere, că vor permite această prăbușire pentru că nu va avea decât un efect limitat asupra economiei – și le va da o lecție importantă celorlalte bănci –, cele două instituții au efectuat o piruetă la 180 de grade și au salvat de la insolvență AIG – cea mai costisitoare operație de salvare financiară din istoria omenirii și o sumă de bani dedicată ajutorării unei singure corporații care a depășit-o pe cea acordată milioanelor de americani săraci de-a lungul anilor. Mai târziu, aveam să aflăm de ce – și de ce oamenii aceia au făcut tot ce le-a stat în putință să ascundă de poporul american ceea ce făceau: banii au trecut rapid de la AIG la Goldman Sachs și la alte bănci. Atunci când au ajuns la ananghie aceste bănci, s-au grăbit Fed-ul și Trezoreria să le vină în ajutor.

În articolul meu din Time, am prezentat un plan de măsuri foarte simplu. Din păcate, ceea ce s-a făcut a oglindit mai mult interesele și punctele de vedere ale băncilor și ale grupului de 1 la sută, decât planul schițat de mine, așa cum, de fapt, mă și temusem la momentul respectiv. Iar redresarea a fost, de asemenea, anemică. Administrația Obama poate pretinde că a oprit economia din a se prăbuși în altă Mare Depresiune. Indiferent dacă e sau nu adevărat, se vede clar că n-a conceput o redresare robustă. La data la care această carte pleacă spre tipar, adică la șapte ani de atunci, majoritatea americanilor au venituri sub cele pe care le realizau înainte de criză. Avuția în clasa de mijloc aproape că a revenit la nivelul din 1992, deci cu vreo două decenii în urmă. Redresarea a fost una gândită de grupul celor 1 la sută, pentru cei 1 la sută. Președintele Obama se prea poate să fi susținut, în discursul lui despre starea națiunii din 20 ianuarie 2015, că criza s-a terminat. Dar nici măcar el n-ar cuteza să afirme că totul e bine. PIB-ul este cu vreo 15 procente sub cât ar fi fost dacă n-ar fi existat criza, iar distanța dintre unde ne aflăm acum și unde am fi putut să fim nu se micșorează. Trilioane de dolari s-au pierdut inutil, urmărind agenda de acțiune a celor 1 la sută.

Agenda mea de măsuri conținea cinci puncte. Primul consta într-o recapitalizare a băncilor – într-un mod care să garanteze că vor începe iar să acorde împrumuturi și că americanii sunt răsplătiți corect și echitabil pentru că au suportat riscurile pe care le-au suportat. Am recapitalizat băncile, da. Dar salvarea financiară a băncilor nu însemna să-i salvăm și pe acționari, și pe deținătorii de obligațiuni, și pe bancheri. Numai că exact asta am făcut.

Când FMI-ul, Banca Mondială sau guvernul american dau bani cu împrumut altor țări, noi impunem condiții – vrem să fim siguri că banii sunt cheltuiți așa cum se cuvine. Ironia face ca Trezoreria Statelor Unite să insiste cu cea mai mare încăpțânare pe condiționarea de acest fel. Dar când s-a pus problema să impună condiții băncilor americane, Trezoreria a devenit brusc sfioasă.

Aici intenția a fost clară: să salveze băncile pentru ca acestea să poată continua să furnizeze fondurile necesare funcționării economiei noastre. Dar pentru că nu am impus nicio condiție, banii s-au dus pe megabonusuri – clar nemeritate – acordate bancherilor. Ani de zile după criză, creditarea firmelor mici și mijlocii continua să fie mult sub nivelul anterior crizei.

Administrația susține că guvernul și-a primit banii înapoi, dar a fost un soi de alba-neagra – băncile au scos dintr-un buzunar bani pe care tot de la guvern îi luaseră, și i-au băgat în alt buzunar. Fed-ul le dădea băncilor împrumuturi cu zero la sută dobândă, fonduri pe care băncile le dădeau apoi cu împrumut guvernului și marilor corporații contra unor dobânzi mari. (Până și-un copil de zece ani ar putea face bani în acest fel; n-ai nevoie să fii geniu financiar pentru așa ceva – deși bancherii au primit bonusuri, de ca și cum ar fi fost). Pe furiș, guvernul a aranjat ca împrumuturile ipotecare neperformante să plece din evidențele contabile ale băncilor și să intre în propria-i contabilitate. Chiar și atunci, ceea ce guvernul a primit n-a fost decât o parte infimă din cea primită de investitorii privați, ca Warren Buffett, care băgaseră bani în bănci la momentul crizei.

Foarte pe șleau spus, americanii de rând au fost păcăliți. Băncilor li s-a făcut un uriaș cadou, punându-li-se la dispoziție fonduri în condiții mult mai favorabile decât cele acordate altora – și la rate ale dobânzii mult mai mici decât ar fi fost alții dispuși să le ofere băncilor. Astfel, a avut loc o redistribuire a banilor de la cetățenii de rând spre bancherii bogați. Dacă băncilor li s-ar fi perceput dobânzile pe care era normal să le plătească, datoria noastră națională ar fi mai mică și am avea mai mulți bani pe care să-i investim în educație, tehnologie, infrastructură – investiții care ar fi dus la o economie mai puternică și cu mai multă prosperitate pentru toți.

La fel ca atât de multe alte politici economice gândite de grupul celor 1 la sută și pentru grupul celor 1 la sută, și aceasta se bizuia pe teoria efectului economic benefic pornit de sus în jos: hai să băgăm destui bani în bănci, și toată lumea va avea de câștigat. Lucrurile nu au mers deloc așa, precum era și de așteptat. Eu susținusem, dimpotrivă, că ar fi trebuit să încercăm un pic de teorie a efectului benefic pornit de jos în sus: să-i ajutăm pe cei de la mijloc și de la bază, și întreaga economie va avea de câștigat.

Criza pornise de pe piața imobiliară, prin urmare era firesc să presupui că o redresare robustă impune stăvilirea valului de executări silite. Chiar înainte ca Barack Obama să devină președinte, eu l-am avertizat că salvarea financiară a băncilor nu va fi de ajuns. El trebuia să-i ajute pe proprietarii de locuințe ai Americii. Dar Tim Geithner, secretarul Trezoreriei, care conducea Fed-ul statului New York atunci când băncile se lansaseră în comportamentul lor nesăbuit, s-a gândit în primul rând la binele băncilor. Rezultatul a fost că milioane și milioane de americani și-au pierdut la propriu locuințele. În timp ce sute de miliarde se duceau la bănci, o foarte mică parte din această sumă a fost alocată pentru a-i ajuta pe oameni, și chiar și așa, doar în jur de 10 miliarde de dolari s-au cheltuit efectiv – raportul Trezoreriei către Congres nu s-a obosit să precizeze suma ajutorului – în strădaniile administrației de a implementa o înșiruire de programe, unul mai prost gândit ca altul. Aruncatul banilor pe bănci s-ar putea să fie necesar pentru salvarea economiei, iar ajustarea de finețe a programelor de salvare a băncilor se pare că era privită ca un lux pe care nu ni-l puteam permite. Însă exact atitudinea contrară a fost adoptată în privința proprietarilor de locuințe și a cetățenilor de rând: trebuia să procedăm cu mare atenție, ca să nu facem vreo greșeală. Termeni ca „hazard moral“ erau vânturați din toate părțile – riscul ca un ajutor financiar acordat celor ce aveau credite ipotecare să-i încurajeze pe aceștia să se împrumute și mai nesăbuit –, cu toate că adevărata problemă a hazardului moral era cea a băncilor, care se văzuseră salvate de nenumărate ori.

Teoria economică standard – pe care o găsim în orice manual – cere un stimulent fiscal atunci când economia și-a încetinit motoarele. Dar învățaserăm, cu ocazia reducerii fiscale acordate de Bush celor bogați în 2008, că un stimulent prost gândit va fi relativ ineficace. Cei din administrația Obama, însă, dintre care unii care purtau o considerabilă răspundere pentru crearea crizei, atât prin susținerea activă a dereglementării, cât și prin neputința de a asigura o supraveghere responsabilă a băncilor, credeau că, în esență, nu se impunea decât o intervenție modestă: băncile erau bolnăvioare, aveau nevoie de o transfuzie într-adevăr masivă (de bani), dar, după o scurtă perioadă petrecută la infirmerie, și ele, și economia își vor reveni. Era necesar un stimul temporar, cât timp băncile încă mai sufereau; și, pentru că redresarea se preconiza să fie rapidă, mărimea, durata și alcătuirea planului de intervenție nici nu contau prea mult.

Eu am susținut, din contră, că economia era deja bolnavă încă dinainte de criză – susținută fiind doar de o bulă artificială; că e cel mai probabil să asistăm la o criză profundă și prelungită, mai ales dacă nu se vor aplica politicile potrivite (care nici nu s-au aplicat). Mai mult decât atât, contextul politic era urât: nu lăsa nicio șansă pentru o a doua încercare. Dacă economia nu-și revenea, consevatorii ar fi pretins că stimulul nu funcționează, deci ar fi fost foarte greu de obținut un al doilea pachet de stimulente. Așadar, eu am spus răspicat că avem nevoie de un stimul masiv– mult, mult mai mare decât cel cerut de administrație și votat de Congres; și trebuia să fie bine gândit – nu genul de reducere a taxelor pentru bogați prin care se caracterizase așa-zisul stimul al lui Bush. Până la urmă, cam o treime din stimul a constat din reduceri de taxe. Colac peste pupăză, administrația, neînțelegând cât de adâncă era scăderea economică, a prognozat că șomajul nu va depăși 7-8 la sută, în condițiile aplicării stimulului; când rata șomajului a atins 10 la sută, această previziune imprudentă a dat apă la moară criticilor. Ce-ar fi trebuit să spună guvernanții era că stimulul va reduce șomajul cu vreo 2-3 procente, față de cât ar fi fost în alte condiții – și asta grație stimulului.

Ultimele puncte de pe agenda de măsuri din Times au fost reforma reglementărilor naționale și crearea unei agenții multilaterale care să coordoneze reglementarea peste granițele jurisdicțiilor naționale. La data la care eu scriam articolul, era deja limpede că aveam să ne confruntăm cu o criză globală și că relele practici bancare (nu doar în Statele Unite, ci și în multe din țările europene) aveau repercusiuni semnificative în altă parte. Toxicele noastre credite ipotecare (acele credite care în final au explodat, declanșând criza globală) poluaseră piețele financiare internaționale.

Aceste ultime două puncte au produs cea mai mare dezamăgire. Chiar și atunci când a fost promulgată, în 2010, la doi ani după criză, legea de reformare a legislației reglementatoare (legea Dodd-Frank) a fost considerată în cel mai bun caz o jumătate de măsură. Dar nici n-a apucat bine să intre în vigoare, că băncile deja se dădeau peste cap s-o îngroape. S-au opus din răsputeri încercărilor de implementare a reglementărilor. Au inițiat în Congres propuneri legislative prin care să fie abrogate prevederi esențiale – iar în cele din urmă, în decembrie 2014, au reușit să pună cruce unei prevederi cruciale care reglementa titlurile derivate, restricționând posibilitatea ca băncile asigurate de stat să creeze asemenea produse financiare riscante.

La nivel global, n-a fost creată nicio agenție internațională. A fost înființat un Consiliu pentru Stabilitatea Financiară (înlocuind Forumul pentru Stabilitate Financiară, înființat după criza din Asia de Est de la sfârșitul anilor 1990 și care s-a dovedit ineficient). La fel ca și cu legea Dodd-Frank, ceea ce-a ieșit e un fel de compromis: lucrurile stau, în unele privințe, mai bine decât înainte de criză, dar puțină lume din afara sectorului financiar crede că am fi eliminat cu adevărat un risc semnificativ de-a ne confrunta cu o nouă cădere.

Cel mai izbitor rămâne, totuși, faptul că discuțiile s-au axat în totalitate pe modalitățile de a împiedica băncile să prejudicieze restul societății; aproape nicio dezbatere nu s-a concentrat pe modul cum pot fi determinate băncile să-și îndeplinească efectiv funcțiile esențiale care le revin, pentru ca economia noastră să meargă bine. Din perspectiva acestei cărți, chestiunea este foarte importantă, din cel puțin două motive. Atunci când există o criză, întotdeauna oamenii obișnuiți vor fi cei care trag ponoasele – angajați care își pierd locurile de muncă, proprietari care își pierd locuințele, cetățeni de rând care își văd conturile de pensie spulberate, care nu mai au posibilitatea să-și trimită copiii la facultate și care nu-și mai pot împlini visurile. Firmele mici dau faliment cu miile.

În schimb, marile companii nu doar că supraviețuiesc, dar unele chiar prosperă, pentru că salariile de acasă sunt împinse în jos, iar ele au sucursale care fac vânzări în străinătate. Bancherii care au provocat criza se descurcă destul de bine. Poate că nu sunt chiar atât de câștigați pe cât ar fi fost dacă bulele nesustenabile la a căror creare au contribuit din plin ar mai fi rezistat fără să se spargă. Probabil se vor vedea nevoiți să schimbe cabana de schi din Alpii elvețieni cu una în Colorado și căsuța de pe Riviera franceză cu una în Hamptons.

Nevoia de reglementare ar fi trebuit să fie deosebit de limpede, pentru că băncile și alte instituții din sectorul financiar au o aplecare de multă vreme cunoscută spre exploatare – spre a profita de alții, indiferent dacă sub forma manipulării pieței, a abuzului de informație preferențială, a practicilor monopoliste și anticompetitive, a creditării discriminatorii și abuzive… și lista poate continua la nesfârșit. Pare mai ușor să faci bani în asemenea moduri, decât printr-o activitate onestă, cum ar fi, de pildă, să dai împrumuturi firmelor mici, care ar crea locuri de muncă. Când băncile se concentrează pe exploatare, ele fac să crească inegalitatea; când se concentrează pe crearea locurilor de muncă, promovează egalitatea, atât prin reducerea șomajului, cât și prin stimularea creșterii salariilor, care urmează în mod firesc după scăderea șomajului.

Ca atare, reglementările bancare de natură să restricționeze comportamentul deficitar al acestor instituții pot avea un dublu efect benefic: ele inhibă capacitatea băncilor de a exploata și le încurajează să facă exact ceea ce ar trebui să facă – pur și simplu reducând profiturile care ar putea fi obținute în alte moduri.

Eșecul măsurilor luate de Obama și de Bush

Pe scurt, exact la fel cum criza însăși a fost consecința previzibilă și prevăzută a politicilor noastre economice din deceniile precedente, ceea ce s-a întâmplat în anii de după criză a fost consecința previzibilă și prevăzută a politicilor aplicate ca măsuri de reacție la criză.

Ce putem spune la aproape opt ani după debutul recesiunii și la nouă ani după spargerea bulei? Cine s-a dovedit că a avut dreptate? Administrația și Fed-ul au plăcerea să susțină că ne-au salvat de la altă Mare Depresiune. Posibil, dar au eșuat cu desăvârșire în a readuce economia pe calea prosperității.

Sistemul bancar s-a vindecat aproape complet. Recesiunea a luat sfârșit, oficial, și chiar destul de repede. Dar economia se vede clar că n-a fost readusă la normalitate. Realitatea este că răul de care suferă pare să fie de lungă durată.

Din volumul cu același titlu, în curs de apariție la Editura Publica