Marea evadare/ de Felix Nicolau

Atâtea reacții a stârnit “Cartea Alcool” (Editura Charmides) a lui Ion Mureșan, încât ar fi fost păcat să mă bag și eu în ciorbă, în loc să savurez spectacolul. Și, în general, nici nu-mi face plăcere să scriu despre cărțile pe care se aruncă buluc toți criticii. E ca și cum aș purta haine la modă, ceea ce nu-mi stă în fire. Arhicunoscut-admiratul “Muri” este însă un om atât de viu și natural, încât nu mă pot abține. Deși mai că aș scrie despre autor, mai degrabă decât despre carte: ah! ce lansări politizate am trăit împreună, ce comentarii la dansul de salsa înșurubat la 2 metri de noi am construit…

Mult-așteptatul volum are ceva de baladă rock. Sentimental, melancolic, sugestiv și ironic. Adică tandru, inteligent și cu mănuși. Scriere simplă, fără fasoane stilistice. Comparațiile și metaforele sunt rare, dar, ce-i drept, frumoase: săracii alcoolici se sprijină de ziduri și “uneori cad în genunchi și-s ca niște litere/scrise de un școlar stângaci” (Poemul alcoolicilor).

Aproape că suntem în Parisul decadent al secolului 19. Aproape zic, pentru că sarcasmul și spleenul sunt înlocuite de buf, ridicol, absurd: “In fața cârciumii,/rezemate în cârji,/două femei bătrâne discută în șoaptă,/conspirativ,/despre Marele Plan al lui Dumnezeu” (A venit toamna). În buna tradiție a poeziei de boemă și mahala, derizoriul este în relație nemaipomenită cu eternitatea. Derizoriul metafizic mustește în versuri. Tot volumul este astfel un fel de commedia dell’ arte în care rolurile sunt interpretate de un fel de nebuni întru Dumnezeu ce-și ascund sfințenia după obscenități și come alcoolice. Chiar dacă evită figurile de stil, poetul întoarce rimele cu lopata, conștient de farmecul lor. Ion Mureșan vrea să fie un poet cantabil, un șarmant blestemat: “Tu, ce iubit-ai mandravela/ce-avea-n dotări soldatul rus,/dădeai acum la manivela/vremilor ce-au apus” (Poem ocazional).

Înrolarea la poeții blestemați se face și prin culturalizarea percepției. Propriu-zis, prea puțin se remarcă din lumea exterioară, care este covârșită de cea interioară, unde iar predomină amintirile livrești. Din cărți se naște cântecul. Să zaci la crâșmă are rost în două situații: 1. să (-ți) povestești impresiile de lectură, sau 2. să te sinucizi, în sensul pe care-l întrevedea Michel Foucault când spunea că trebuie să lucrăm toată viața la sinucidere. Cântecul Arpentorului brodează pe partitura kafkiană: “el e arpentorul, el e Simulantul,/e singurul care a dat parola greșită,/el știe că adevărul e falsul”, și se continuă cu o metaforă superbă: “și am știut că adevărata viață e în acte că fluturii sunt/timbrele care ne legalizează vederea”. Arpentorul din Castelul venise să măsoare, să delimiteze și să facă dreptate funciară. Numai că birocrația îl împiedică, tocmai ea care dă impresia exactității. Or, de aici țâșnește jetul absurdității: să parafezi și să întreții haosul producând structuri și parastructuri. Ordinea se anulează pe ea însăși când e la mâna ștampilelor.

Gustul pentru parodia culturală a șaptezeciștilor este firul roșu al cărții. În Amantul bătrân și tânăra doamnă bețivul declamă din Pound printre băltoace, interval în care tânăra însoțitoare este violată de niște tinerei. Dar noi nu vedem decât rezultatul și gingășia zărghită a îmbătrânirii voite: “Din multă iubire – zice – în doi ani o să fiu ca și dumneavoastră,/să nu vă mai fie rușine cu mine/seara la bar!”.

Aproape fiecare poezie pare un camuflaj pentru alt text. Palimpsestul sentimentaloid oscilează chicotitul înfundat cu melancolii metaforizate: “Cârciumă muncitorească, ce cauți tu pe malul/râului? Și ce caută ochii mei/în apele acelea murdare care sting/una câte una lumânările/ce ard voioase pe zidurile galbene/ale abatorului?” (Mila).

De unde și Sentimentul mării într-o cârciumă mică. Una dintre calitățile parodiei, în viziunea Lindei Hutcheon, era și empatizarea cu opera parodiată. Ca să parodiezi, nu ajunge doar inteligența. Multe dintre aceste poeme teatrale ar putea fi înțelese ca o parodie extraordinar de subtilă. Totul este atât de negru, disperat și sfidător, încât volumul apare dintr-odată ca unul programatic. Iubirea, religia, arta și viața sunt privite printr-o lentilă ultrarafinată și dramatizată. Religia: “Luminează, Doamne, luminează,/smulge-mi carnea negrului păcat./Groapă oarbă în cuvânt mi-așează,/întru văzul Tău, nelimitat!” (Rugăciune). Arta furioasă și obscură: “eu cânt forța neagră din capul meu,/la ordinul forței negre din capul meu./Cânt printre ceaiurile reci un cântec rece și sec” (Cântec negru). Și, în sfârșit, dragostea: “Spion sub piele sângele-i trădează/vechi hărți și mici secrete militare./Ea ține roi de fulgere-n pahare./Privirea ei excită și castrează” (Poem de dragoste).

Probabil că cele mai bune piese ale cărții sunt viziunile delicat-suprarealiste, ronțăite din interior de relectura parodică. În Pahar, “îngerașii de pahar” încing hore și cântă “Vine, vine primăvara”, ori “totu-i vis și armonie”. Cântec de leagăn avansează până în coșmaresc: “Mie în somn mi-au înghețat mâinile,/pentru că în somn e foarte frig./M-au trezit și mi le-au tăiat.//Dormi, puiul mamii, dormi!”. Nu pot să nu remarc contiguitatea cu aluzivitatea simbolică a poeziei lui Ioan Es. Pop, alt scriitor care pitește sensuri mari sub lumi umile. Doar că Ion Mureșan nu se poate abține de la jocul de-a râsu-plânsu și de la proiecțiile parabolice.

Pentru mine, ombilicul volumului este poemul Bătaia, cu violența lui duhlie (“Ti-am fost ca un frate, mă, porcule,/ți-am adus flori când te-ai însurat,/ți-am fost martor la divorț și tu…”) și declamațiile aburite (“Mă, io-s reîncarnarea lui Hegel și a fraților Petreuș/într-o singură persoană, mă, nu vă puneți cu mine!”). “Cartea alcool” va fi adulată și cântată sau uitată. Important este că nu poți trece peste ea cu indiferență. Tocmai pentru că pare produsul altor vremuri, în care indiferența era un păcat, o rușine.

FELIX NICOLAU este conferențiar universitar la Facultatea de Litere și Limbi Străine a Universității “Hyperion” și la Universitatea Tehnicǎ de Construcții din București. A publicat cǎrți de criticǎ și teorie literarǎ (“Anticanonice”, “Homo imprudens”, “Eroismul eminescian”), un roman (“Tandru și rece”) și versuri (“Bach, manele & Kostel”, “Salonul de invenții”). Colaboreazǎla revistele Arca, Cuvântul, Luceafǎrul de dimineațǎ, Steaua, Tomis, Ziarul de Duminicǎ. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.