Marea petrecere (II)/ de Petre Barbu

Într-o dimineață din vacanța de vară, Iulian a plecat la Galați și a sunat-o pe colega sa cu picioare mișto. Îl aștepta. S-au plimbat pe faleza Dunării, s-au sărutat în Grădina Publică, a mângâiat-o pe genunchi, pe o bancă, au mâncat savarine la cofetăria Macul roșu, iar peste o săptămână, tovarășul Bolozan a devenit bărbat. Chiar în camera ei, au fumat Kent și au băut cafea adevărată din Germania. El i-a vorbit despre romanele lui Preda, Ivasiuc și Marquez, i-a recitat din Blaga, hai că a dat-o pe spate cu versurile!, au ascultat ABBA și Beatles la magnetofon, ce mișto s-au futut singuri în toată casa, părinții ei plecaseră pentru câteva zile, nici nu mai știe cum o cheamă pe buboasa aia cu bulane mișto, care l-a făcut bărbat! Comunist și bărbat! Ce-și dorea mai mult mârlanul?

A dat examen la Facultatea de Metalurgie și a reușit primul pe listă. Nimeni n-a fost surprins că nu s-a dus la București, la Facultatea de Matematică sau la Electronică. Nici diriginta și nici colegii săi care au reușit la Medicină, la Drept sau la ASE. Metalurgia era a șaptea facultate din țară, cu cei mai slabi studenți, cei care picau la Automatică sau la Fizică. Dar el a strălucit la Metalurgie, ca oțelul la temperatura de cristalizare din diagrama Fier-Carbon. A intrat în organizația Uniunii Studenților Comuniști, folosind aceleași citate din Nicolae Ceaușescu. Cine avea curajul să-l ia peste picior? S-a înfipt în comisiile de repartizare a locurilor în cămine studențești. A condus campaniile agricole ale studenților la strânsul porumbului și cartofilor, solicitând conducerii facultății ca acestea să fie prelungite până la mijlocul lui noiembrie, când era imposibil să mai dezgropi un cartof din pământul înghețat. Țara avea nevoie de pâine, iar studenții aveau datoria patriotică de a asigura pâinea poporului. Îi plăcea să se bage cu cizmele de cauciuc în noroaie și să strige tot felul de amenințări colegilor săi ca să dea mai repede din mâini pentru a îndeplini planul de recoltare. Strigătele acelea se încadrau la capitolul „indicații tovărășești”. Era din nou un purcel, dar „Mârlanul” rămăsese tras undeva pe o linie moartă în amintirile sale.

A dat indicații corului și echipei de dansuri populare înscrise în festivalul „Cântarea României”. Degeaba i-a înjurat pe coriști și pe dansatori, pentru că n-au luat niciun premiu la etapa națională. S-a propus în comitetele de organizare ale taberelor studențești, împărțind bilete gratuite și cazări, iarna la Predeal, vara la Costinești, rezolvând fiecare detaliu ce ținea de buna activitate a taberelor, a spectacolelor și a discotecilor, a bețivănelilor și a chefurilor care, de fiecare dată, se terminau cu un futai de i se albeau coatele de la apretul cearșafurilor din camerele special rezervate secretarilor cu probleme de propagandă. Statutul de tânăr comunist nu-i interzicea să se cupleze cu mai multe fete într-o tabără a Uniunii Studenților Comuniști. Una-i politica, alta-i sexul! În primii ani de facultate, a prins gustul să fută, nu numai în taberele studențești, ci și în marea politică. Se dezlănțuia în ședințele de analiză a activității organizației de bază, în care critica aspru rezultatele la învățătură, situația administrării de către studenți a cantinelor, a căminelor și a bazelor sportive și trăgea la răspundere pe cei responsabili, care nu se aliniau la „chemările partidului”. În toate cuvântările, a avut grijă să plaseze întrebarea sa preferată: „Cunoaște cineva din sală câți bani cheltuiește statul român pentru școlarizarea unui student din această facultate, în cursul unui an universitar? Să ridice mâna sus cine cunoaște!”. Cu testul ăsta îi făcea pe toți tovarășii să tremure. Nu puteau să se joace cu banii statului care îi ținea în facultate, care se îngrijea de educația lor și care îi facea oameni împliniți în societatea socialistă…

„Aflați, stimați tovarăși, că documentele de partid, dezbătute la indicația tovarășului Nicolae Ceaușescu, arată că statul nostru cheltuiește 6.200 de dolari pe an pentru școlarizarea unui student. 6.200 de dolari pe an, tovarăși! Mă simt obligat să vă atrag atenția că mulți tovarăși de aici nu merită acești bani. Dacă nu apreciați eforturile statului nostru a de vă întreține în amfiteatre și cămine, atunci lăsați locul celor care merită!” Le băga cifra asta ca un băț împins pe gât până-n stomac. Dar nu-i lăsa doar cu „6.200 de dolari”. Mai împingea bățul ca să le iasă pe cur și striga: „Știți de câți bani are nevoie un tânăr american pentru a urma cursurile unei facultăți în Statele Unite ale Americii? Știți?…”. Papagalii nu știau! Și iarăși îi lăsa să se perpelească, pentru că el era informat: „Are nevoie de 14.000 de dolari pe an! Iată ce nedreptate și umilință îndură tinerii americani, care sunt exploatați de sistemul capitalist!”. S-a pișat pe ei, băi, tată! În anul cinci de facultate s-a însurat cu fata directorului comercial din combinatul siderurgic. Nu mai știu cum o cheamă, deși mi-a fost colegă de an, la TCM. Fata era îndrăgostită de Iulian. Nu era Miss Universitate, dar nici urâțică. Probabil că Iulian a fost primul ei bărbat. Un bărbat cu putere politică. A făcut o partidă bună. S-a mutat din cămin într-o vilă cu cinci camere și două băi, lângă Grădina Publică. Era vila tatălui-socru. A avut apă caldă și, în loc de săpun, a început să folosească shower-gel. Tot atunci, a făcut pe ziaristul: a fost ales redactorul-șef al revistei Orientări, organul de presă al studenților comuniști din centrul universitar Galați. Iulian Bolozan aproba articolele care elogiau politica partidului și a secretarului general, poeziile patriotice și textele care „oglindeau” activitatea revoluționară a studenților.

Acolo, în biroul revistei Orientări, ne-am cunoscut. Eram student în primul an la TCM, coleg cu nevastă-sa, și venisem la redacție cu patru poezii. Își lăsase barbă ca Anton Lupan din serialul „Toate pânzele sus!”, mare curaj pentru un activist de partid. Dar a fost acceptat de „tovarășii de la județ”. Mi-a citit poeziile cu un soi de aroganță, a oftat amuzat, astea nu se pot publica, apoi mi-a ținut instructajul specific cadrelor de partid: revista Orientări este o voce care se adresează tinerilor comuniști, este difuzorul, hai sictir cu „difuzorul” tău!, care transmite mesajele partidului către studenți, este un organ formator și revoluționar… A mâncat rahat cu polonicul! N-am avut curajul să-l scuip în ochi, pentru că nici eu nu credeam în valoarea poeziilor mele. Mi-a vorbit vreo oră, apoi mi-a dat o tochitură și o bere la restaurantul Pescarul, pe faleza Dunării, el era șeful, eu, ucenicul, și mi-a vorbit cu încântare despre Ionesco, Eliade, Cehov, da, era fascinat de Cehov!, de Unchiul Vanea și de Pescărușul, mi-a vorbit și despre Dostoievski, „dacă nu există Dumnezeu, atunci totul este permis?”. Totul este permis! S-a pișat pe poemele mele, băi, tată!       

– Am făcut bine, decretează Iulian și se așază din nou pe canapea.

Nu sunt în stare să-l contrazic.

– Mi-e îmi place să mă joc, Leonid.

– Ești penibil: Ioan Vodă cel Cumplit care bea votca Polar și trage cu pistolul pentru că n-a bubuit tunul.

Râd în hohote pentru prima dată.

– Ăsta e revolverul lui Treplev! îmi arată pistolul, pe care-l scoate din buzunarul de la piept al hainei.

Ridic din umeri: Treplev?

– Treplev a împușcat pescărușul cu o pușcă și l-a pus la picioarele Ninei. Atenție: pușca apare în piesă! Știi ce i-a spus Ninei?

Cine-i Nina? Omul ăsta a luat-o rău pe arătură!

Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească