Marea petrecere (V)/ de Petre Barbu

Lumina zilei se stinge în ferestrele vagonului. Am cincizeci de ani, băi, tată. Miruna nu va mai apuca să-și amintească grozăviile pe care le-am făcut. Am să scap de judecata ei. Tu n-ai scăpat de judecata mea. Ne-am lovit, ne-am bătut și ne-am judecat și dincolo de moarte. Părinți și copii, care se iubesc și se urmăresc unii pe alții, care pe care, ca într-o junglă, până se sfâșie din dragoste și ură.

Bolozan îmi fixează cu privirea pantofii. Trenul înaintează ca o căruță. Mă gândesc la tine, tată. Bolozan la cine dracu’ se gândește? „Zaraza” s-a stins demult. Tăcerea s-a așezat între noi. Și Bolozan știe că prietenia noastră e futută. Ce mai așteptăm? Să ne vedem fiecare de viața care ne-a mai rămas – citesc pe mutra fostului meu prieten. Are o barbă verzulie în lumina becului din tavan.

– Ne-ai tras țeapă, Bolozane! Cancerul să te mănânce, jigodie comunistă!

Răcnetul îmi îngheață sângele. Bolozan nu-și ridică privirea de la pantofii mei. Știe cine a intrat în vagon. Aud foșnete în colțul lăutarilor, care se retrag în beznă ca niște păsări speriate.

– Banii, Bolozane! Banii, că-ți tai gâtul! răcnește Sandu, oprindu-se chiar lângă fotoliul meu.

Ridic privirea. Bătrânul și-a tras pe cap fesul verde în locul bandajului, și-a descheiat geaca maro, dar nu-i mai recunosc vocea.

– Scoate banii, curvă împuțită!

 Nu-l recunosc nici pe bărbatul care s-a oprit la doi pași în spatele bătrânului. Mă studiază cu o privire albă. Este mai înalt și mai tânăr decât Sandu, mai solid decât mine, cu o chelie până la jumătate creștetului, dar cu niște smocuri de păr lungi până la gulerul hainei din piele neagră, cu multe capse, închisă până-n gât, este mai slab decât Bolozan, poartă niște blugi care-i scot în evidență picioarele puternice și are o față aspră și nebărbierită… Mă holbez la cicatricea lucioasă ca o flegmă, care i se întinde de la ochiul drept până sub ureche. El îmi taie privirea: ce te chiorăști la mine, papagalule?    

– Banii, Bolozane! urlă Sandu.

Un acord de țambal îi răspunde din colțul lăutarilor. Străinul se repede într-acolo, scoțând din mers un pistol de sub haina de piele. E un pistol mare, cum numai în filmele americane ai văzut, băi tată! Dar tu nu te-ai uitat la filme… Și nu-mi vine să cred cum criminalul trage și gloanțele șuieră înăbușite de amortizorul pistolului. Eu văd doar moartea. Vioara scâncește, țambalul se frânge, gemetele și icnetele se amestecă și niște dâre groase de sânge se întind repede din bezna morții ca niște șerpi spre fotoliul lui Bolozan, îl ocolesc, trec pe sub măsuță, îmi sufocă geanta mea de ziarist și se îndreaptă lacomi spre pantofii mei. Privirea lui Bolozan e tot acolo. Îmi salt pantofii. Criminalul se întoarce la masa noastră. Se așază pe fotoliul din stânga mea. Pune pistolul pe masă cu țeava îndreptată spre Bolozan. Miroase a pulbere arsă și a motorină.

– Ai crezut că scapi? Nu scapi, jigodie, pentru că banii nu sunt acolo unde ai spus că sunt…

– Stai jos, Sănducule! îi ordonă criminalul cu o voce obosită.

– Cum zici tu, frățioare! Dar vezi să nu-ți tragă țeapă!

Sandu se așază pe fotoliu, în stânga lui Bolozan. Sângele curge pe sub pantofii mei. Îmi tremură mâinile, dar mi le-am ascuns între genunchi. Criminalul și-a ridicat palmele, parcă ar fi un chirurg care abia s-a spălat și așteaptă ca asistenta să-i tragă mănușile. Își mișcă degetele și se holbează la Bolozan. Și Sandu se uită la Bolozan. O zăresc pe Miruna în curtea școlii, băi, tată! Dacă individul din stânga mea mă împușcă, n-am s-o mai văd niciodată întorcând capul spre mine: te iubesc! Mi s-au umezit ochii. Bolozan ridică bărbia, ca și cum abia acum i-a observat pe cei doi: domnilor, cu ce vă pot ajuta? Criminalul își mișcă degetele:

– Ce faci, bărbosule?

Bolozan îl privește, dar nu-i răspunde.

– Îmi place barba ta, bărbosule!

Această voce libidinoasă îmi întunecă mintea. Îl văd cum se ridică și se așaza cu fundul pe măsuță, cum își întinde mâinile și își trece degetele prin barba lui Bolozan, tunsă după modelul căpitanului Anton Lupan, din serialul copilăriei noastre, „Toate pânzele sus!”. Îi mângâie barba și Bolozan îl lasă. Faza asta am mai văzut-o, băi, tată! Am mai văzut-o! Știu cine-i criminalul! Îmi amintesc: e derbedeul care s-a așezat la masa noastră, a mea și-a lui Bolozan, la restaurantul Pescarul, pe faleza Dunării, în urmă cu 25 de ani. Ba nu, în urmă cu… Nu sunt în stare să mai socotesc anii, dar l-am recunoscut, băi, tată! S-a întâmplat în ziua în care te-am bătut, după ce te-am lăsat într-o baltă de sânge, în mijlocul sufrageriei… Îmi cobor genunchii și pantofii mi se lipesc în balta de sânge. Și mâinile mele sunt pătate de sânge… După ce te-am bătut, băi, tată, mi-am spălat mâinile la chiuveta din bucătărie. Mama învârtea cu lingura într-o oală cu mâncare pe aragaz. Mirosul fierturii mi-a întors stomacul pe dos. Dar n-am vomat. Am ieșit din casă cu gândul să fug. Aveam atunci un loc în care să mă ascund. Abia terminasem facultatea și luasem repartiția de inginer-stagiar la fabrica de râșnițe și aspiratoare din Curtea de Argeș. Acolo trebuia să fug. Până să-mi plece trenul mai aveam vreo două ore și l-am sunat pe Bolozan, la biroul său de mâncător de rahat de la comitetul județean UTC. Mi-a dat întâlnire la restaurantul Pescarul. Am venit înaintea lui. Cred că era trecut de ora trei după-amiaza. Restaurantul era pustiu. Mintea mea era pustie. Bolozan s-a așezat la masă și a vrut să comande ceva de mâncare. Greața îmi strângea stomacul. Am luat o votcă. I-am povestit cum te-am bătut, băi, tată! Cum te-am lăsat în nesimțire, cu borșul pe față. Și prietenul meu mi-a spus că sunt un păcătos pentru că mi-am bătut părintele care m-a făcut, care m-a crescut, care m-a ținut în facultate și care m-a făcut inginer. Încă puțin și tovarășul secretar UTC cu propaganda pe județ mi-a fi dat și un citat dintr-o cuvântare a tovarășului Nicolae Ceaușescu, despre respectul și dragostea pe care copiii trebuie s-o poarte părinților. Ar fi improvizat ceva la repezeală. Eu te uram de moarte. Mi-a spus că știe un preot, ar putea să mă ducă la părinte, să mă spovedesc, apoi să mă rog în biserică, ar putea să mergem chiar acum, se rezolvă, trebuie să faci asta neapărat, Leonid! L-ai lovit pe tatăl tău și asta e un mare păcat! Bolozan ținea să mă rog la Dumnezeu. Nu-mi doream asta. Tovarășul secretar UTC mânca rahat cu polonicul. Atunci, s-a așezat la masa noastră un individ. Venise de la o masă din apropiere, unde se mai aflau alți trei hăndrălăi.

Îmi amintesc foarte bine cum derbedeul de atunci, care acum a chelit și îi mângâie barba omului de afaceri Iulian Bolozan, i-a spus cu aceeași voce libidinoasă: „Îmi place barba ta, bărbosule!” Habar n-avea cine era bărbosul, nu dorea decât să le arate derbedeilor de la masa vecină ce tare este, cum își bate joc de niște papagali!, i se pusese pata pe noi, mai cu seamă pe Bolozan, bărbosul, cu barba lui arogantă, pe care o purta cu aprobare de la partid, care trebuia umilit, ca să știe cine este stăpânul în restaurantul Pescarul și cine este cel mai tare dintre derbedeii de pe faleza Dunării. Ce dobitoc! Atunci, derbedeul i-a prins barba: „Ia zi, bărbosule, dai o votcă?” Și șeful tinerilor comuniști, al treilea om cel mai puternic din județ, după secretarul de partid și directorul combinatului, a mințit fără să tresară: „N-am bani!” Derbedeul nu l-a crezut: „De ce n-ai bani, bărbosule? Te dai rotund cu mine, bărbosule? Te dai rotund? Bărbosule, îți fut una în barba ta de se pișă mă-ta pe tine, băga-mi-aș pula în gura ta de bărbos!” Bolozan a îndurat umilința. Eu n-am îndurat-o. Abia te lăsasem în sufragerie cu sângele pe față, băi, tată, de ce să-l las pe derbedeul ăsta să-mi umilească prietenul? Am înșfăcat sticla mea de bere, am spart-o de masă și i-am băgat ciobul în ochi. Nimeni nu m-a învățat să fac asta! Am apucat să-l văd pe animal cum urla și cum se zvârcolea la picioarele noastre. Sângele îi curgea printre degete. Derbedeii de la masa vecină au fugit, goniți de chelneri, iar chelnerii au fost potoliți de tovarășul Bolozan. El m-a dus la gară cu mașina partidului și a rămas pe peron până când trenul s-a pierdut pe linie. După două zile, m-a căutat la telefon, în biroul directorului fabricii din Curtea de Argeș. Mi-a spus să stau liniștit, aranjase totul, făcuse ordine, el era stăpânul, derbedeul nu va face plângere la Miliție, a scăpat fără să-i scoată ochiul, un medic bun i-a cusut obrazul, se vindecă, dar ar fi bine să nu mai trec o vreme prin oraș, nici măcar în vizită pe la taică-tu, ai înțeles directiva de partid, tovarășe inginer? a râs în hohote Bolozan, apoi a închis telefonul.   

Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească