Marea recuperare muzicală/ de Tudor Călin Zarojanu

La vreun an după Decembrie 1989 eram gata să declar că, pentru
mine, cel mai consistent câștig al revoluției, loviturii de stat
sau ce va fi fost, este accesul la muzică. Printr-un noroc – grație
părinților mei, dar și anturajului – iubesc muzica de orice gen.
Asta m-a salvat oarecum înainte de Evenimente, când rock-ul bântuia
mai subțire prin România. Deși trebuie amintită seria indiană –
LP-uri cu nume grele, precum Pink Floyd sau Wings,
importate din India -, la care se adăugau discurile aduse (cu greu,
dar totuși) de către unul sau altul (un coleg a avut în mână
“Machine Head”, al lui Deep Purple, în aceeași săptămână în
care îl anunțase Cornel Chiriac la Europa liberă), la care se
adăugau benzile (cine poate uita istoricul, celebrul mag Tesla B4,
care ne-a legănat adolescența?), care circulau în anii 70 precum
casetele video un deceniu mai târziu, la care se adăugau, în fine,
cele câteva discuri foarte bune ale formațiilor românești – în
special Phoenix pe partea de LP. Dar, una peste alta, oferta
era modestă. De ascultat, ascultam Metronom-ul lui Chiriac
(cu capul lipit de aparatul de radio care se lupta cu bruiajul),
dar și Cavalcada ritmurilor de la Radio România, ba chiar și
O melodie pe adresa dv. În plus, erau ceva concerte, de la
legendarul, inegalabilul Festival Club A, până la aparițiile
scenice separate ale Phoenix, Clasic XX, Experimental
Modal Quartet, FFN, Roșu și Negru, Olimpic 64, Sfinx, Cromatic Grup
Trei și destui alții. Ca să nu mai vorbim despre folk, unde
străluceau Mircea Florian și Marcela Saftiuc, dar exista și o
bienală Primăvară a baladelor, unde toți concurenții meritau
urmăriți și ar fi meritat să facă o carieră.

Ascultam. Dar nu aveam. Nu puteam asculta când vreau.
Decembrie 1989 m-a găsit cu vreo 20 de LP-uri simfonice și cam tot
atâtea din celelalte genuri. Încât invazia care a urmat m-a făcut
fericit. Mai ales că pe tarabele cu casete audio care umpluseră
Bucureștiul se găseau, miraculos, nu numai “succesele verii”,
cântăreți și formații la modă în acea clipă, ci ORICE, de la
Charles Aznavour la Coruri celebre din opere și de la Edward
Grieg la Led Zeppellin. Bine, da, acum știu că erau
furăciuni, că erau piratate, că nu se plătea nicăieri vreun drept
de autor, dar atunci habar n-aveam de lucrurile astea și doar mă
bucuram.
Pe urmă, au început să apară în România monștri sacri în carne
și oase! Nu știu dacă un adolescent al anilor 90 poate să înțeleagă
ce înseamnă să-ți placă Michael Jackson și – hop! – uite-l colea pe
Michael Jackson! Noi, adolescenții anilor 70, am iubit până la
disperare, vreme de 20, 30, 40 de ani (căci îi iubim și acum)
artiști pe care nu i-am văzut niciodată live, majoritatea
nici măcar în vreun filmuleț (decât după 1989).

Din fericire pentru noi, destui “clasici” au rămas sau au
revenit în activitate, iar unii ne-au călcat pragul. Sigur, nu-i
același lucru să-i vezi și să-i asculți la 30 sau la 60 de ani (mă
refer la vârsta lor, a noastră contează mai puțin…), dar
orișicât…
Valul al treilea de recuperări a venit o dată cu versiunile
oficiale, originale și legale ale marilor albume. Scumpe, e drept,
dar asta e. Unul pe lună dacă-ți iei, tot e ceva.
În fine, valul al patrulea, Internetul, DC ++, Torrente… Din
nou ilegal, din nou gratuit, dar… Cu mențiunea, încă o dată, că
și aici găsești ORICE, până la concertele branderburgice,
integrale.
Una peste alta, azi nimeni – indiferent ce muzică îi place –
nu mai are cum să resimtă frustrarea intensă pe care au trăit-o
generații întregi de melomani. Slavă Domnului!

tczarojanu@yahoo.com

Foto:

1.
Neil Diamond

2.
Adriano Celentano