Marea Spovedanie a brokerului fugar (II)/ de Cristian Sima

30. 10 lire sterline

Era o seară de toamnă târzie, destul de blândă pentru a mai putea bea o bere la o terasă. Mă aflam în actuala Piață Lahovari, la COȘ (Casa Oamenilor de Știință), numită atunci „Parcul Tran­dafirilor”. Aveam 26 de ani și eram de câteva luni asistent cu normă întreagă la IPB, la Catedra lui Walter Olariu și lucram și la ICECHIM, la secția de Chimie fizică a profesorului Luca, un disci­pol al Elenei Ceaușescu, care beneficia din plin de protecția aces­teia. Mai ales atunci când își trăgea partea leului din bugetul ICECHIM, buget făcut de profesorul Muscă, soțul Monei Muscă, viitorul ministru liberal în primul Guvern Tariceanu. Ieșisem la o bere cu un prieten profitând de ultimele zile frumoase ale anu­lui 1987. Pe vremea aceea, COȘ-ul avea în grădină separeuri con­turate de un gard viu, ceea ce crea imaginea unui labirint prin care se amestecau chelneri și clienți, fiecare ascunzând, parcă, ocupația de bază, sub privirile reci și plictisite care reușeau să treacă cu ușurință prin desișul gardului viu ce alcătuia singurul decor al restaurantului. Încă de atunci aveam prostul obicei să ascult conversațiile de la celelalte mese. Obiceiul l-am păstrat și azi, mai ales în străinătate. Mă amuză ideea că pot participa la discuțiile de la masa mea ascultând în același timp ce se discută la vecini. Azi o fac cu și mai mare plăcere, mai ales când la masa mea se vorbește română și la vecini o altă limbă, mi se pare că sunt protejat de ideea preconcepută că sunt un străin care nu are cum să înțeleagă și uite așa mă consider mai puțin lipsit de stil, deși a asculta la mesele vecine e un obicei foarte prost. Dacă ar fi trăit tata, cu siguranță mi-ar fi ținut o lecție pe cinste despre bunele maniere, dar din fericire sunt la fel de conștient de faptul că nu e frumos dar curiozitatea mă domină. La masa de lângă mine se afla un britanic elegant cu alură de intelectual, care în­cerca să mănânce o friptură. M-am gândit că e vreun profesor din Occident venit la vreun seminar la o universitate de la noi, deși era ciudat că mânca singur. Chelnerul nu știa boabă de en­gleză, iar britanicul încerca să-i spună că friptura cu cartofi ar putea fi chiar comestibilă dacă ar fi măcar caldă. Nu m-am putut abține și am intrat în vorbă sub pretextul de a-l ajuta să se înțe­leagă cu chelnerul. Foarte repede, l-am invitat la masa noastră și am început să povestim vrute și nevrute. Cum prietenul meu a plecat destul de repede pentru că avea o întâlnire galantă și era deja preorgasmic, am rămas doar noi doi până la închiderea re­staurantului, la ora 22.00. Încă din 1987, Ceaușescu închidea cam toate restaurantele la ora 22.00 și deja la ora 21.00 îți strângeau fața de masă ca să te pregătești psihic să pleci. Englezul era pro­fund șocat de cam tot ceea ce vedea în jurul lui. Nu prea înțele­gea mare lucru, deși era un fin observator al țărilor comuniste, doar că la noi era evident altfel.

Noua mea cunoștință se numea Mark Stevenson și avea un pașaport diplomatic britanic, pe care de altfel mi l-a arătat destul de repede. După Revoluție, mulți mi-au spus că de fapt era ro­mân, trimis de Serviciile noastre să mă verifice. Dacă era român, era sigur românul cu cea mai bună engleză și cel mai bun Oxford accent pe care l-am întâlnit în viața mea. Dar eu continui să cred că era britanic get-beget. Discuțiile cu Mark erau foarte plăcute. Mi-a descris societatea și problemele britanice cu o acuratețe și

o logică impresionante. Era un thacherian convins și un partizan al metodelor dure împotriva IRA (Armata Republicană Irlandeză), care la acea dată crea imense probleme Albionului. După ce am plecat de la restaurant, l-am invitat la mine acasă, în demisolul de pe „Grigore Mora”. Aveam de la meditații mai multe sticle de scotch și, cum Mark se va dovedi un mare consumator de astfel de licori, speram să-mi spună și mai multe lucruri interesante. Evident, văzusem multe filme.

Mark nu și-a pierdut niciodată luciditatea în toți acești ani, chiar și când era afumat bine. Am realizat din start că, fiind po­sesorul unui pașaport diplomatic britanic, Securitatea nu putea să-l lase să umble nesupravegheat prin București și, deci, mă gândeam de două ori ce vorbesc. Rememorând astăzi prima în­tâlnire cu Mark, există totuși un semn de întrebare. La restau­rant am plătit eu. Aveam mulți bani din meditații, cu care oricum nu prea puteam cumpăra nimic, iar o notă la un restaurant ca „Parcul Trandafirilor” era o cifră infimă. Mark a insistat totuși să plătească el și, cum eu am refuzat, la plecarea de la mine din casă a lăsat în baie o hârtie de 10 sterline, o avere la vremea aceea. 10 sterline erau peste 20 de dolari, aproape cât salariul meu de asistent la Politehnică. Când mă vor aresta, printre altele îmi vor reproșa și că am luat cele 10 sterline. Cum puteau ști securiștii de cele 10 sterline? Doar de la Mark sau să fi avut ca­mere la mine în baie. Microfoane aveau peste tot, dar camere nu cred că mi-au pus. Oricum, Mark a plecat spunându-mi că va reveni anul următor.

Mark va reveni la mai puțin de o lună, imediat după eveni­mentele din 14 noiembrie de la Brașov. Evident, la a doua întâl­nire am discutat mai ales despre protestul celor de la Steagul Roșu, primul și singurul protest adevărat, pe față, făcut în timpul regimului Ceaușescu. Imediat ce a plecat agentul britanic (la ur­mătoarea întâlnire îmi va recunoaște că e agent MI6 și că are misiunea de a vedea cum s-ar putea înlătura Ceaușescu de la Putere), am primit un telefon de la Paul Savu, care dorea să ne vedem urgent. Paul a venit însoțit de căpitanul sau maiorul Nicu Cristache (actualmente șef prin pușcăria de la Slobozia), care ar fi trebuit să mă preia. Evident, nu au făcut nicio aluzie la întâlni­rea mea cu englezul, deși mi se pare evident că motivul schim­bării securistului în cazul meu era dat tocmai de acest eveniment. Dacă Mark ar fi fost omul lor, nu cred că s-ar fi agitat atâta, doar dacă eu eram așa de important pentru ei. Ceea ce, sincer, nu cred. Paul Savu a dispărut complet din peisaj după, îl voi mai întâlni doar de două ori în viață: la arestare și acum câțiva ani, la Carrefour.

Nicu Cristache era un alt fel de securist. Foarte îngrijit, bine îmbrăcat mereu și mult mai cult decât Savu. Nu fuma, dar avea mereu la el un pachet de Kent și unul de Marlboro. Nu mi-a cerut nici țigări, nici carne sau cremvurști de la tata, nici cafea, dar mereu era gata să-mi dea sfaturi. Avea o memorie foarte bună și te testa continuu. Punea aceeași întrebare la intervale mari de timp, tocmai pentru a vedea dacă spui același lucru. Atunci am înțeles un lucru important, valabil și în lumea aface­rilor de azi: e foarte important să spui mereu aceeași minciună. Pentru asta, trebuie să spui respectiva minciună și familiei, și pri­etenilor, până ajungi s-o crezi chiar tu. Doar așa poți minți credi­bil. Iar dacă vrei să-l prinzi pe celălalt cu minciuna, întreabă-l aceeași chestie la interval de 6 luni și, dacă răspunsul nu e același, l-ai prins. Dar niciodată nu îi spune cuiva că l-ai prins cu minciuna și nici nu da semne că nu ai încredere în el!

În perioada în care am umblat aproape zilnic cu Predoiu, am înțeles că tânărul ministru are trei mari obsesii: părinții, poves­tea că a fost amantul lui Udrea și faptul că e acuzat că e agent SIE acoperit. Adoptând „Metoda Cristache”, cred că am aflat răspunsul corect la cele trei dileme. Predoiu nu a cunoscut-o pe Udrea până când aceasta nu a intrat în Guvern, nici măcar la li­ceu nu s-au întâlnit. Dar Predoiu e cu siguranță agent SIE și există

o mare probabilitate ca acela care l-a format și pe care îl ascultă și azi să fie Mihnea Constantinescu. Și o să vă explic un pic mai târziu de ce cred asta. Răspunsul tragic a fost cel aflat despre părinții săi. Multe personaje cu un rol activ în nomenclatura lui Ceaușescu, acei așa-ziși aparatchiki, și-au inventat un alt trecut imediat după Revoluție. Asta nu ar fi ceva neobișnuit, dar și-au renegat efectiv părinții. Corina, iubita mea de la 24 de ani, deja menționată într-o „Spovedanie” anterioară, a ajuns până acolo încât să-mi spună, la 20 de ani diferență, că tatăl ei a murit. Apoi, întâmplător, în Sibiu am ajuns să-l întâlnesc pe tatăl ei abando­nat într-un azil de bătrâni, când acesta a ieșit la o plimbare prin Piața Mare a Sibiului. Am discutat cu el, dar nu am deschis su­biectul după, cu Corina. Am înțeles, îi era rușine cu propriul tată, fost șef la Cultură pe județul Sibiu în timpul administrației lui Nicu Ceaușescu. „Doamna Corina” era acum fostă șefă a Unilever și Consilier prezidențial și se bătea cu pumnul în piept cu anticomunismul ei declarat, nu putea să aibă o pată la dosar. Comuniștii știau ce înseamnă dosarul de cadre din perioada Puterii populare și au înțeles că orice legătură cu trecutul tre­buie să fie ascunsă cu dibăcie.

Cătălin Predoiu, deși îmi spunea că tatăl său a fost un simplu inginer la Fabrica de sticlă din Buzău, nu se întâlnea niciodată cu el și nu vorbea niciodată despre el. Mai mult chiar, când tatăl său a fost grav bolnav, a fost șoferul meu la Buzău ca să-i aducă la București la medic și apoi i-a dus înapoi, fără ca Domnul Ministru să-și facă apariția. Evident, ceva nu se potrivea deloc. Am aflat apoi că tatăl său a fost șeful de partid de la Fabrica de sticlă și, cum nu fusese un șef prea iubit, a fost scos cu huo! din fabrică, la Revoluție. Nu dădea bine ca un liberal să aibă așa o pată la dosar. Nu pot să mă abțin și să nu fac comparația cu bunicul, care de la Canal a transmis un mesaj direct către cei doi fii ai săi: „Nu vă schimbați numele Sima, chiar dacă vă aduce multe ne­cazuri! Purtați-l cu demnitate!” Marile familii trec prin istorie cu pieptul gol, nu ascunzându-se prin boscheți. Metoda cu aceeași întrebare pusă la 6 luni poate să-l determine pe mincinos să spună chiar adevărul atunci când realizează că nu mai știe ce a mințit ultima oară.

I-am spus lui Cristache de Mark Stevenson chiar de la prima întâlnire, nu avea rost să ascund ceva pentru că oricum nu vor­bisem nimic compromițător și eram sigur că aveau înregistrările. După, însă, am început să-i spun parțial, fiind convins că nu mă pot înregistra ambiental. La arestare, am realizat că fusesem înregistrat peste tot, în Parcul Cișmigiu și Herăstrău, ba chiar și într-o bombă din Rahova, unde eram sigur că nimănui nu-i trece prin cap să pună microfoane. Văzusem prea multe filme de spi­onaj și mă credeam deja actor în rolul vieții mele: agentul dublu Sima. De fapt, eram îngrozitor de naiv.

Tata mi-a spus odată: „Dacă te arunci în Dunăre și o oprești, fă-o! Dar dacă doar te uzi și mai capeți și o pneumonie, mai bine gândește-te dacă merită!” La 26 de ani, aveam sângele mult prea fierbinte, eram inconștient și nu puteam să analizez niciun risc. Chiar dacă astăzi analizez foarte bine riscurile, îmi asum riscuri din ce în ce mai mari și sunt convins că sunt mai inconștient decât eram la 26 de ani.

Din volumul Marea Spovedanie a brokerului fugar, de Cristian Sima, în pregătire la Editura Integral