Maria Rosetti, doamna României moderne (I)/ de Emanuel Bădescu

“Am zis că nimic nu este mai fericit decât poetul… Trăiește deodată și viață de om și viața de înger, cu deosebire că în cea de pe pământ nu simte decât fericirea, decât bunul ei… Ce-mi folosește mie dacă natura mi-a dat iubire și nu mai am încredere s-o împărtășesc?”Sunt câteva din gândurile junelui Constantin A. Rosetti așternute pe hârtie la începutul lunii decembrie 1840. Fusese în vizită la Effingham Grant, secretar al Consulatului Britanic. Cine îl tulburase? Sora înaltului funcționar de la Consulat, Mary Grant sau “Granta” în forma sla­vizată, la modă încă pe atunci. Peste un an, cu doar o zi înainte de a se întreba: “Oare Granta de ce nu mi-a răspuns ?”, filozofase cu privire la rostul verighetei: “O! de câte ori îmi făceam vise de a găsi o femeie căreia să-i dau inelul credinței. Câte nu mi-l cerură? Și le-am zis că este cel de pe urmă dar ce voi face unei femei.” Înțelegem că începuse să privească “chestiunea” în mo­dul cel mai serios. Însă, seriozitatea era dublată în acele vremuri de patos, ochi dați peste cap, lacrimi, leșinuri, amenințări cu sinuciderea, chiar cu dezlănțuirea celui mai fierbinte patriotism.

“Am primit răspuns de la Granta. Am citit de două ori scrisoarea ei, de două ori am plâns, dar nu o lacrimă, două sau zece. Am plâns cum plânge fiul când sărută înghețata mână a părintelui său… Aste două scrisori sunt destule ca să facă din mine un om carele să se jertfească pentru Patrie, pentru virtute, mai mult decât toți. O! Câte se trec în mine astă-seară, dacă nu poci zice nimic decât: maică iartă-mă!”. “Granta”, care venise doar în vizită la fratele ei, poate neobișnuită cu sentimentalismul bizantin, scăldat într-un potop de lacrimi și de cuvinte care feminizau bărbăția, sau poate amuzată, hotărî să rămână. El a presupus că vibrația inimii ei delicate rezonase cu “amoarea” sa. “Astă femeie sau ăst înger” și-a găsit un adăpost în casa familiei Odobescu de lângă biserica Icoanei, situată exact pe locul Școlii Centrale. S-au reîntâlnit până într-o zi, când a fost avertizată că el trebuie neapărat să plece la Paris, la studii înalte.

Cine știe câte lacrimi va fi vărsat tânărul boier încât să-i smulgă promisiunea că-l va aștepta. Acolo, în casa Odobescu, veghind la educația copiilor acestor prieteni, ea își va aștepta răbdătoare și credincioasă “sortitul”. Trecerea zilelor devenise o povară, mai cu seamă pentru el. La Paris, studentul Rosetti a studiat mai mult persoana și posibilitățile sale decât Dreptul. Avea nevoie de lămuriri. “Eu sunt bine urât la chip… Cu toate acestea, m-am gândit adesea la Granta, până și la neputința de a o lua de soție, din pricina lipsii averii și a datoriilor mele”. Bineînțeles, studiul propriei persoane se sfârșea candid, cu grija de a nu tulbura speranțele puse în joc. “O să mă pui în pat și să citesc jumătate de ceas ceva poetic. Copilului când nu face nebunii, îi dai o cofetară”. Departe, aleasa inimii traversa ceasurile așteptării la adăpost de introspecțiile chinuitoare.

Într-un răvaș, îi mărturisea iubitului că își petrecea timpul privind pe fereastră și recitând versuri din Byron. Primind răvașul, studentul nostru trase concluzia că “Granta pătimește foarte, sufletește și trupește.” Nevoind să se lase mai prejos, găsi la repezeală echivalentul dâmbovițean al marelui Will: “O! Te pismuiesc Văcărescule, că ai apucat înaintea mea de ai rimat aceste vorbe: La fapte bune, puțin s-adună/ Mult, puțini, buni împreună”. Nemaiputând îndura focul mistuitor, dădu o fugă până la București. O văzu și se liniști. “Mă iubește mult această femeie și în adevăr că pierd totul neluând-o de soție!” Era în octombrie 1846. I-a dat târcoale o lună, apoi trebui din nou să plece. În noiembrie, va fi condus spre Paris de aleasa inimii, care se va opri la Orșova. Despărțire grea, cu lacrimi și cuvinte înaripate. Această situație nu mai putea continua. Din Viena i-a trimis cererea în căsătorie. “S-a isprăvit. Acum se va hotărî. Sau mă pierd sau mă scap”. Cererea a fost acceptată. În ziua de 31 august 1847, tinerii s-au căsătorit în Plymouth, în ritul anglican. Căsătoria în rit ortodox a avut loc la Viena, nași fiind doi frați Golești. În București, surpriză. Căsătoria a fost privită de parveniții cu rang boieresc drept o mezalianță. Dacă vreunul din acești tradiționa­liști gâlcevitori ar fi binevoit să consulte “Carta nobleței scoțiene” ar fi avut surpriza să constate vechimea familiei Grant și importanța ei în rânduiala nobiliară din întreaga Anglie. Nu puteau bănui căpeste zece luni, tânărul Rosetti, în bătaie de joc, va arde la Mitropolie “Arhondologia”, Carta nobilimii valahe.

Dar să nu ne gră­bim. Maria Rosetti, cunoscută de majoritatea protipendadei bucureștene, va ști să-și facă datoria de mare doamnă. Cultura și inteligen­ța sa vor înnobila misterioasele “adunări cititoare”, în care se pro­duceau odraslele boierești progresiste și mințile cele mai luminate din București. “Sunt fericit că am de soție pe astă femeie. Din zi în zi o iubesc mai mult… Soția mea e sublimă, e femeia lui Michelet”. Prin expresia “femeia lui Michelet” trebuie să înțelegem femeia soție, mamă, patrioată până la sacrificiu, înalt principialistă. Câtă dreptate avea C. A. Rosetti înălțând-o la acel rang rezervat femeii ideale, ne va spune însuși Jules Michelet, când a povestit încheierea revoluției pașoptiste din Țara Românească: “Revoluția izbucnise, dar primejdia era mare. Dușmanii se iveau din toate părțile… Turcii, Rușii, Austriecii, stau gata să năvălească asupra acestei țări neno­rocite… Și unde era Franța ? Așa de departe. În vreme ce revoluționarii români pândesc din ce parte va veni dușmanul, el ieși chiar din mijlocul lor. O contrarevoluție, ce milita împotriva Guvernului revoluționar, izbucnește în București. Imediat se zvoni că Rușii se apropie. Mai târziu s-a dovedit că era o știre plăzmuită. Dar, deocamdată, Guvernul, strâns între două focuri, părăsi Bucureștii și se retrase spre munți.

Din fericire, poporul nu voia să-și piardă într-o singură zi toate speranțele, toate victoriile câștigate și pe marii lui oameni, pe care acum îi urma cu dragoste. Deși lipsită de șefi, mulțimea se înarmă și dădu jos de la cârmă pe cei înstrăinați, pe dușmanii libertății, prietenii Rușilor. Acestea se petrecură în ziua de 30 iunie 1848. Doamna Rosetti, care nu-și putuse întovărăși bărbatul și aștep­ta tremurând la cel mai mic zgomot, auzi strigătele și cântecele de biruință ale poporului. Neputând încă să meargă, se sui într-o trăsură și luând-o pe Liby în brațe, fetița născută în ajunul revoluției, in­tră cu mult curaj în mijlocul mulțimii înarmate. Unul din oamenii gu­vernului vorbea cu înflăcărare din balcon. Era Ion Brătianu, unui din cei mai tineri conducători ai revoluției liberale. Atunci, Doamna Rosetti, în mijlocul celui mai curat entuziasm, ceru niște foarfeci și tăie pentru câți putu de mulți câte o bucată din eșarfa tricoloră pe care bărbatul ei o purtase în primele zile ale revoluției, eșarfă pe care o păstra pentru mai târziu, pentru copii. Ce clipe de vitejească frăție, de bucurie adâncă! Viitorul era amenințător, căci Rușii puteau să vie cât de curând. Și această femeie, această tânără mamă, care ar fi voit să dea poporului arme, nu putea să-i dea decât un drapel tăiat în bucăți, pe care-1 împărțea cum ai împarte flori unor martiri…” Curând, țara a fost, într-adevăr, ocupată. Nu de către ruși, cum se bănuise, ci de turci. “Rosetti și cu ceilalți, scrie Michelet, se duseră în tabăra turcească. Dar imediat ce ajunseră, se văzură în­conjurați de un întreit rând de baionete. Consulul Rusiei, care sta lângă comandantul turc, le arăta destul de bine că au căzut în pânza hrăpărețului păianjen al Nordului… Doamna Rosetti, ca mulți alții strigând și plângând, se duse acasă, lăsă copila în grija lui Dumnezeu și alergă la Palat… După cum se știe, vitejii pompieri nu primiră să se predea și, timp de o oră, 300 de oameni ținură piept la 12.000, dar și ei fură uciși și împrăștiați, după ce sfințiră Drapelul cu sângele lor. Doamna Rosetti primi propuneri din partea multora de a se ridica contra turcilor, dar dânsa asculta de sfatul consulului englez, care-i făgădui că peste trei zile prizonierii vor fi puși în libertate. După trei zile… Nici urmă de tabără: o santinelă îi arată cu vârful baionetei drumul spre Turcia! Rusia îi împiedicase pe turci sa-și țină cuvântul !

Până seara, doamna Rosetti strânse tot și vându ce avu mai de preț. Ple­că pe înserate, neluându-și decât hainele și o mantie pentru copil. Pentru mult timp ea n-a știut ce este un adăpost, în goana ei după scumpii prizonieri, iar Liby, semnul divin al izbucnirii revoluției, n-avu drept casă și leagăn decât mantia mamei sale. Un singur om o întovărășea, un om care mărea primejdia deoarece era urmărit și căutat în toate părțile. Acesta era cel mai mare dintre Brătieni, Dimitrie.

Va urma