Maria Rosetti, doamna României moderne (II)/ de Emanuel Bădescu

Un singur om o întovărășea, un om care mărea primejdia deoarece era urmărit și căutat în toate părțile. Acesta era cel mai mare dintre Brătieni, Dimitrie. Marele patriot fu silit s-o părăsească. Așa că ră­mase singură și o noapte întreagă cutreieră pe ploaie câmpiile și dru­murile desfundate.

De la o vreme, îi secă sânul din cauza emoției, a foamei și a frigului. Liby țipa, mărind mâhnirea mamei. În fața unui han, i se făcu milă unei țărănci, care-i zise: “Ia, dă-mi-o mie, cucoană, să sugă oleacă de la mine!” În sfârșit, în zorii zilei, dădu cu ochii de Dunăre. Inima nu o înșelase. O corabie de război ancorase în mijlocul râului și în ea se aflau prizonierii. Doamna Rosetti alergă pe țărm, cu ochii pe corabie. Întâm­plarea voi ca să întâlnească acolo pe medicul comandantului turcesc din Rusciuk. I s-a dat voie să vadă prizonierii. Dădu copilul în brațele tatălui, iar celorlalți le aduse vești de acasă. Dânșii îi arătară suferințele îndurate. Mulți din ei s-au îmbolnăvit și ani de zile au suferit de urmările acestei nenorociri. Unul a și murit, neuitatul Nicolae Bălcescu. Doamna Rosetti află cu oarecare bucurie că vor fi duși la Orșova și puși în libertate. Atunci dânsa o luă înainte și îi așteptă.

Acea cale pe apă, pe care ar fi putut s-o facă în 36 de ore, fu făcută în trei săptămâni! Motivele se aflară mai târziu. Turcia se tocmise cu Rusia. De la un căpitan de corabie, doamna Rosetti află că prizonierii sunt în drum spre Vidin. Tot de la dânsul căpătă și niște haine țără­nești, ca să se poată apropia. Astfel îmbrăcată, cu copilul la sân, ea urmă țărmul Dunării până dădu de o fortăreață roșiatică, ce se zărea de la o mare depărtare. Când ajunse în apropiere, tocmai erau urcați prizonierii. Când sosi, ei o întâmpinară cu bucurie, căci fuseseră pre­veniți” C.A. Rosetti, uimit, și-a întrebat soția: “Dar cum ai izbutit? Ce-ai făcut și cum te-ai înțe­les cu turcii și cu ceilalți, pe unde a trebuit să treci, ca să ajungi până aici? În ce limbă le-ai vorbit?” Ridicând din umeri, ea i-a răspuns: “Nu știu nici eu… Vorbeam și eu în limba pe care mă învăța Dumnezeu… dar știu că am fost înțeleasă de toți, în tot lungul drumului!”. Toată speranța prizonierilor era în sprijinul Franței. Curând, încrede­rea lor scăzu și tristețea se făcu stăpână pe sufletul lor, când unul din turci, care se împrietenise cu dânșii, îi spuse doamnei Rosetti numai acest singur cuvânt “Bosnia”… Așadar, Înalta Poartă, ascul­tând în sfârșit de Rusia, avea de gând să-i închidă într-o fortăreață din Bosnia. Nu era timp de pierdut. Se sfătuiră și ajunseră la hotărârea ca, a doua zi, când vor trece pe lângă Orșova, să ceară ajutorul populației. Plecată să facă pregătirile trebuincioase, doamna Rosetti află că gu­vernatorul austriac este filorus. Dar cum să le spună așa ceva? Avu, la un moment dat, o deosebită prezență de spirit. Când fură toți adunați pe puntea vasului, gata să sară, ea îi dădu soțului său pe mica Liby – diminutiv de la Libertate – și zise către toți: “Nu o luați înainte de a vă da-o eu!” Ei înțeleseră repede și rămaseră pe loc. După multe peripeții, prizonierii au reușit, totuși, să scape, datorită tot doamnei Rosetti, care sculase un sat întreg, românesc, dar în stăpânire austriacă. Sosind la Viena, fură cuprinși de-o adâncă mâhnire și descurajare. Austria, prin nebuna discordie a popoarelor ei, statornicea deasupra ruinelor stăpânirea ei apăsătoare. În curând, fugarii noștri au ajuns în Germania, dar și aici frumoasa mișcare liberală fusese înăbuși­tă. Începuse iarna anului 1848 și, o dată cu acest început, gustară amărăciunile exilului al cărui sfârșit nu-1 puteau întrevedea… În fine, iată-i ajunși în Franța”.

La Paris, familia Rosetti face noi cunoștințe, reînnoadă prietenii­le vechi. Temperamentul vijelios al bărbatului, care dezlănțuise cândva neplăceri chiar în cercul de prieteni, era acum umbrit de sclipitoarea inteligență ori de neobosita prezență de spirit a femeii. Curând vor fi “oaspeții dragi” ai lui Edgar Quinet și Michelet. Astăzi, când am obosit să tot fim români, poate părea nefiresc, dacă nu chiar exagerat, însă familia Rosetti, și toți ceilalți conaționali aflați în capitala Franței, puneau înaintea problemelor personale cauza românească. Era, se va zice, o epocă de pionierat. Deși, atunci, ca și astăzi, o singură pană din aripa europeană a Vulturului rusesc umbrea până către Constantinopol pământul Carpato-balcanic. Atunci, în­să, se pregătea deșteptarea României. Și, lucru ciudat, patriotarzii care dăduseră mâna rușilor și turcilor contestau familiei Rosetti cali­tatea de români! Nimic nu-i nou sub soare. Seratele literare, muzicale, istorice organizate de Maria Rosetti se sfârșeau întotdeauna prin întruniri cu caracter secret. Se hotărâse apariția unei reviste intitulată “Republica Română” și se dezbătea fie sumarul ei, fie se căuta, conform pregătirii și aptitudinilor fiecărui exilat, autorul ideal pentru cutare sau cutare temă. Erau de o tenaci­tate extraordinară. Când avea răgaz, Maria Rosetti scria acasă, în Anglia, dar fără duioșie, care era păstrată doar pentru noua ei țară: “Scumpă mamă, mi-e greu să-ți transpun în cuvinte clipele înălțătoare pe care le trăiesc când se ivește pentru România mea o rază de speranță. Noi ne cunoaștem limitele, sunt ale fiecărui om și știm că ele pot fi ignorate sau șterse cu un simplu semn, cu o singură poruncă. Suntem conștienți de acest fapt, nu ne surprinde când se întâmplă. Dar știm că, după atâta veghe, dușmanul obosește și devine vulnerabil. Roagă-te, cu noi, să reușim”. Idealului național românesc marii patrioți exilați reușesc să-i aducă prinos de mari condeie și personalități din Orașul luminii. Lamartine, de pildă, a acceptat să patroneze “societatea” lor secretă. Au apelat și la Victor Hugo, la Mickiewicz.. Pentru a ține trează atenția unui Quinet sau Michelet, câțiva au redevenit studenți la College de France, între ei, desigur și Maria Rosetti, chemându-l acolo și pe tânărul Alexandru Odobescu, copilul pe care îl meditase cândva la limba engleză.

Timpul, însă, în ciuda invocației lui Lamartine, nu stătea pe loc. Nu-i îngăduia viața… La 28 ianuarie 1850 s-a născut Mircea, un an mai târ­ziu a venit pe lume Ion Tudor. Copiii care le vor urma vor stăpâni datele între care s-a săvârșit Războiul Crimeii, de la declanșare și pâ­nă la punerea în practică a hotărârilor Congresului Păcii de la Paris. Astfel, Vintilă s-a născut în ziua de 23 ianuarie 1853, Horia la 14 iunie 1855 și Elena-Maria în data de 6 octombrie 1856. Familia Rosetti făcea parte din însuși destinul țării. “Când văzurăm că se deschide resbelul, scria C.A. Rosetti, voirăm, sau, mai bine, ne crezurăm datori de a merge și noi pe hotarele țării”. L-a oprit, temporar, înțelepciunea soției, să riște cu prezența în țară.”Nu sosise clipa. I-am spus să aștepte. Veștile venite de acasă erau aidoma frunzelor toamna, o adiere împrăștiată. Mi-a spus că orice ar fi, datoria îl cheamă și el niciodată nu va răspunde decât prezent. Nu avea curajul să recunoască, nici eu nu am avut pană ieri, că i se făcuse dor de țară”. Împreună cu Dimitrie Brătianu și frații Golești, C.A.Rosetti va părăsi Franța la 27 noiembrie 1853, îmbarcându-se pe o corabie în Marsilia. Dar încercările de a intra in țară au fost zadarnice. Peste câteva luni, patrioții vor fi iarăși la Paris, mistuiți de dor și de furie. Aleseseră calea directă. De acum înainte acțiunile lor vor fi “secrete”, orientate de lumina frăției masonice, atotputernică sub cârmuirea suveranului ei, devenit împărat al Franței cu numele de Napoleon al III-lea. Primul semn al înaltei protecții a fost revocarea de câtre Poartă a firmanului de exilare la începutul anului 1857. Fericirea întoarcerii era dublată de satisfacția cauzată de înfrângerea Rusiei și de recuperarea de către Moldova a trei județe dunărene. Grupul pașoptist a fost, însă, obligat să rămână la Rusciuk, cu excepția Mariei Rosetti. La București ea a intervenit pe lângă Consulii Angliei, Franței și Italiei, care și-au dau avizul pentru a li se permite exilaților revenirea în țară. Turcia, însă, voia să-și demonstreze bruma de putere care-i mai rămăsese și a tras de timp. La mijlocul lunii iunie, în fine, exilații au trecut Dunărea. O zi mai târziu, vor fi întâmpinați de Maria Rosetti și de o mulțime imensă sub Dealul Filaretului. Erau acasă.

Revoluția, împiedicată de forțe ostile, abia acum începea propriu-zis. În numai doi ani a fost pusă temelia Unirii, prin alegerea aceluiași domnitor în Moldova și Țara Româneasca. Alegerea s-a făcut din și prin voința “fraților” liberali. În timpul domniei lui Alexandru Ioan I Cuza, Maria Rosetti, dând dovadă de aceeași abnegație care impresionase cu un deceniu în urmă, se orientează spre acțiuni educativ-sociale și spre publicistică. Inițialele numelui său pot fi des întâlnite în “Românul”, “Apărătorul dreptății”, “Mama și copilul”, ultimul fiind un ziar în care se adresa mamelor cu aceste cuvinte incredibile în zilele noastre, când, în Războiul Datoriilor, statele sunt obligate de Marea Finanță să-i cedeze suveranitatea: “Sunteți mame și eu sunt. Copiii voștri sunt ro­mâni, ai mei de asemenea. Și ai voștri și ai mei au o mamă comună: România”. Educația patriotică preconizată n-avea nimic comun cu demagogia. Era determinată de o constatare, de o necesitate și de un scop național. “După mine, arăta Maria Rosetti, oricare ar fi convingerile politice ale individului, cred cu stăruință că cea mai mare, cea mai de căpetenie știință pentru cel care voiește a deveni un om adevărat, este a învăța a se gu­verna pe sine”.

Urcarea pe tron a lui Carol I, cerută de necesitatea construirii României moderne, ce trebuia să fie apărată și de un nume care să potolească poftele dușmanilor, a impus și direcționarea lui pe traiectoriile gândite de patrioți. Amenințarea cu înlocuirea pusă în scenă la Ploiești în august 1870 a avut – la limită, însă, – efectul scontat. Maria Rosetti, care a considerat acest fapt drept o victorie a soțului și a prietenilor săi, i-a mărturisit doamnei Brătianu: “Cu voia lui Dumnezeu, n-a mai rămas de făptuit decât Independența deplină și creșterea țării pe vechile fruntarii ale lui Mihai Viteazul. Le spun mereu copiilor că nimic pe această lume nu e mai prețios decât binele și fericirea țării și a poporului. Poporul nu poate fi fericit dacă trăiește înafara țării”. Ocazia așteptată pentru obținerea Independenței politice a României s-a ivit în 1877. Războiul ruso-otoman provocat de ruși avea substrat panslavist. Sub pretextul eliberării popoarelor subjugate de turci, Ru­sia urmărea cotropirea regiunii carpato-balcanice și stăpânirea Strâmtorilor. Providența a aranjat astfel încât Prințul Carol I să aibă un aport decisiv în stabilirea învingătorului, conducătorul armatei oto­mane să se predea romanilor, iar Înalta Poartă să recunoască Indepen­dența României, răsturnând planurile Rusiei, somată de Marile Puteri să-­și întrerupă marșul spre Constantinopol. Retragerea s-a făcut pană la Dunăre! Deși obținusem Dobrogea, Rusia acaparase din nou județele du­nărene ale Moldovei și își menținea armata pe teritoriul românesc. A fost necesară intervenția energică a împăratului Wilhelm I de Hohenzollern pentru ca armatele țariste să pără­sească România. Acest episod, caracteristic Marelui Vecin de atunci, a fost argumentul care i-a condus pe “frați” la pregătirea penultimei etape din programul realizării “țării lui Minai Viteazul”: declararea Regatului. În data de 10 mai 1881, Mihai Pherechide și Constantin A. Rosetti i-au încoronat pe Carol I și pe soția sa Elisabeta, Regi ai României. “Astăzi drapelul lui Mircea și Ștefan, purtat de regescul braț al Măriei Tale, a cuvântat Rosetti, este din nou desfășurat la lumina mare și națiunea întreagă se strânge cu entuziasm în jurul lui, hotărâtă a-l apăra! Dar, parcă, mai sugestiv era punctul de vedere al Mariei Rosetti: “Nu în deșert s-a proclamat Independența. Pentru a afirma această independență, vitejii fii ai poporului român au vărsat sângele lor pe câmpiile de luptă ale Bulgariei. Pentru a asigura In­dependența s-a proclamat Regatul!” .

Înfiriparea Regatului odată realizată, “frații” patrioți, majo­ritatea ajunși la vârsta senectuții, au avut o ultimă, dar gigantică do­rință: să fie martori la înfăptuirea României Mari. Ar fi fost, în­tr-adevăr, încununarea supremă a luptei lor de-o viață. În plus, li se părea că Rusia și Austria, potolite, sunt vulnerabile în fața răsculării românilor din provinciile subjugate, îndeosebi Austria li se părea lor mai ușor de convins să cedeze teritorial. Urmarea acestei convingeri s-a numit “Societatea Carpați”, înființată de Rosetti pe data de 24 ianuarie 1882. Dar nerăbdarea l-a în­demnat să comită o gafă care a compromis totul. În iunie 1883, la Iași, l-a numit pe Carol I, aflat de față, “Rege al romanilor”, nu “Rege al României”! Zadarnic s-a zbătut Maria Rosetti să arate în scrisorile trimise prietenilor din Ardeal că a fost o simplă greșeală de exprimare, băunind că, înainte de a ajunge la destinatar, ele vor fi citite și de poliția secretă habsburgică. Dezastrul nu a mai putut fi oprit. C.A.Rosetti și-a dat demisia din funcția de ministru de interne, iar în noaptea de 27 ianuarie 1884 un “foc pus” a prefăcut în scrum în­treaga lor avere: casa, tipografia ziarului “Românul”, arhiva și biblioteca. Ei “scăpară cu viață abia îmbrăcați” va nota Sabina Cantacuzino. Un an mai târziu, la 8 aprilie 1885, unul dintre creatorii Statu­lui Român, Constantin Alexandru Rosetti se stingea din viață, sărac lipit, dar iubindu-și soția ca în tinerețe. “Ea m-a făcut să iubesc viața pentru a putea ca, prin faptele mele, să fac să merit a fi iubit de dânsa”. Maria Rosetti i-a supraviețuit cu aproape un deceniu. În ziua de 14 februarie 1893, inima celei care a întruchipat idealul feminin zu­grăvit de Jules Michelet a încetat să mai bată. Au condus-o pe ultimul drum Ionel, Dinu și Vintilă Brătianu, Alexandru Macedonski, Tache Ionescu, Barbu Delavrancea, V.A.Urechia și o uriașă mulțime. Mamele își luau rămas bun de la cea care le sfătuise cum să dea un sens educației pentru propășirea țării. Nicolae Fleva va scrie despre ea: “În mijlocul acestei constelațiuni de oameni mari, de bărbați mari, de bărbați poli­tici deosebiți, de patrioți eminenți, un loc de onoare l-a ocupat fără șovăire și cu o energie rară în momentele luptelor celor mai grele, o femeie, doamna Maria Rosetti”.