Marile afaceri facute din vorbe si imagini

Pe nestiute, dupa usi capitonate sau in restaurante selecte, exista oameni in Romania care pun la cale afaceri de zeci de milioane $. Sunt “baietii de la cablu”. Oamenii care au simtit cei mai bine de unde bate vantul profitului dupa 1990.

Mai tineti minte padurile de antene de pe blocuri de acum zece ani? Sau invidia cu care erau priviti cei cu antena pe satelit? Nu cred. Acum sa prinzi doar zece programe e o rusine, iar pruncii se trezesc zapand de pe un canal pe altul inainte sa stie mearga.

La inceput, au fost legate la imensele palarii- satelit cateva blocuri. Investitii minime: antenele, transmitatorul, cateva sute de metri de cabluri, o bormasina, niste bolturi si un telefon de raspuns la reclamatii. Incet, incet, pe o piata printre putinele foarte concurentiala, mai ales in orasele mari, cei mai puternici i-au inghitit pe cei mai slabi. Iar acum cei mai puternici nu se lasa vanduti altora si mai puternici, dar din Europa sau din Statele Unite, pe zeci de milioane $. Interesul pentru aceasta piata a devenit enorm, iar afacerea nu se masoara nicidecum in active: metri de cablu sau investitii, ci pur si simplu in nunmar de abonati. Normal, vinzi niste clienti, vinzi o cerere.

Tot in vremea asta, dar mai incoace, au aparut “baietii de la mobile”. Aici afacerea a avut o alta turnura, dar cu acelasi succes. Intrarea pe piata presupunand costuri mari, la bataia pestelui vorbariei la telefon au sosit din prima marii rechini, cu investitii de milioane $, dar care acum valoreaza miliarde.

Saraci dar vorbareti si urand singuratatea, romanii s-au aruncat pe telefoane mobile si canale TV mai mult ca orice alt popor din Europa Centrala si de Est.

Este doar aparent paradoxal. Intr-o tara cu 40% din forta de munca angajata in agricultura, in care masele de “oameni ai muncii” din zonele industriale inca domina in marile orase, in care doar un sfert din capitalul social este in maini private, exista atat de multi oameni care se uita la televizor, vorbesc la mobil, calatoresc sau beau din ce in ce mai multa bere.

Televizorul, mobilul, berea, masinile, internetul. Aceastea sunt afaceri. Au piata. Exista oameni dispusi sa cumpere, asa incat exista investitori dispusi sa bage banii.

Asta-i o fata a economiei. Cealalta sunt muntii de fiare. Ii vezi pe marginea drumului. Silozuri paraginite. Camioane intr-o rana. Hale imense. Bani irositi. Cine sa cumpere? Ce sa cumpere? Poate datorii.

Fondul Proprietatii de Stat se chinuie sa vanda mastodonti cu sume derizorii. Tractorul, Roman, combinatele siderurgice, rafinariile strategice, pachetele de cate zece societati pentru care consultanti din strainatate cauta cumparatori, cu bani din strainatate, toata “floarea” industriei romanesti poate nu face cat cele doua mari companii de telefonie mobila.

Tranzitia romaneasca a dat startul unei curse intre parti ale societatii si economiei care alearga cu viteze din ce in ce mai diferite. La o extrema, internet, mobil, informatie, viteza, actiune. La cealalta, inertie, dezinformare, teama de schimbare.

Puterea in afaceri nu apartine celor care detin ceva, strunguri, masini sau calculatoare, ci celor care vand. Asta au inteles baietii de la cablu. Ca au ceva care se vinde. Chiar daca nimic palpabil. Nimic pe care sa pui mana si sa bagi in sertar. Un suras, o emotie, un entuziasm, o stire. Le cumperi, te obisnuiesti si nu concepi sa mai traiesti fara ele.