Marin Mincu - un spirit mai mult decat european

Ascuns prin multimea de oameni, profesorul Popescu, de geografie, cu mustata “barbiana” si bolnav de curiozitate, noteaza constiincios intr-un carnetel, pe toti elevii care se plimba “pe centru”, ca sa-i poata lua la intrebari a doua zi, la scoala, si sa le mai puna in catalog vreo cateva note de 2, celor care “au calcat stramb”.

Dar ce mai conteaza, atunci cand, bucuria adolescentului de a-l provoca pe domnul profesor de geografie, este mai mare decat orice spaima si trezeste atatea emotii tentante.

Printre elevii care s-au plimbat pe strazile orasului Slatina, situat intr-o oala, astupata de Gradistea, un fel de pinten in fata Oltului, s-a numarat si profesorul, scriitorul, criticul Marin Mincu, un adevarat d’Artagnan al literaturii romane, cel care, i-a provocat “la duel”, pe numerosi confrati, semanand panica dar si admiratie in randurile acestora, prin polemicile sustinute de-a lungul vremii, in paginile revistelor literare.

Avand o copilarie cat se poate de pitoreasca, petrecuta pe malurile Oltului, “la balci”, printe “tiribombe si linghispiruri”, Marin Mincu, a fost fascinat intotdeauna de betia zborului, incumetandu-se de multe ori sa se urce in “roata mortii”, de unde exista intotdeauna riscul prabusirii in gol, asa cum de altfel s-a intamplat cu unul dintre colegii lui de joaca.

Supravietuind unei tentative de inec, provocata de un act stupid de teribilism, Marin Mincu a ramas cu o spaima permanenta de apa, desi lectia inotului a fost de mult asimilata.

Indragostit ca orice liceean in perioada adolescentei, el a considerat experienta erotica drept o intamplare initiatica, fara de care, probabil, un individ se simte mai frustrat, mai lipsit de “ceva”, de una dintre probele existentiale care-ti formeaza si determina personalitatea.

Experienta a fost atat de marcanta, incat l-a determinat sa se transfere dintr-o clasa de “uman”, intr-o clasa de “real”, dupa sustinerea unor examene de diferenta, foarte dure, la matematici superioare. Si asta doar pentru a putea fi mai aproape de persoana pe are o iubea din tot sufletul.

Beneficiind in liceu, la Slatina, de profesori exceptionali, printre care s-a numarat: Ion Nisloveanu, profesorul de romana care l-a descoperit si incurajat; profesorul Ion Popescu, fost asistent a lui Nicolae Iorga, profesorul Ghimpeteanu si multi altii, Marin Mincu si-a format o cultura solida, fiind deja pregatit pentru ceea ce avea sa devina.

De altfel, in clasele de liceu, l-a avut coleg si pe nepotul lui Eugen Ionescu, un individ negricios care se lauda mereu cu fotografiile in care unchiul sau era intr-o gradina imensa, uitandu-se la niste cai, si cu care Marin Mincu se certa aproape tot timpul.

Crescut si educat in “orasul nostalgiilor pluviale”, locul de bastina al multor personalitati din cultura romana, printre care Eugen Ionescu, Ion Minulescu, Dumitru Caracostea, Dumitru Popovici, Barbu Paris Mumuleanu si altii, Marin Mincu este convins ca, in momentul venirii lui la facultate, in Bucuresti, in 1962, era deja pe deplin format, el neavand niciodata “complexe de provincial”, nici macar atunci cand a predat cursuri la universitatile din Florenta, Torino sau Paris.

In perioada celor aproape 20 de ani de profesorat in Italia, Marin Mincu nu a avut sentimentul ca vine dintr-un spatiu provincial, ba chiar dimpotriva, el a afirmat la un moment dat ca, Florenta este “un sat inapoiat al Renasterii”, remarca foarte aspra care a provocat rumoare in randul unor universitari italieni.

Parintii lui Marin Mincu au tinut foarte mult la el si l-au ajutat enorm, chiar si atunci cand s-au interpus distantele, mama avand o influenta aproape magica asupra echilibrului existential, fiind convinsa pana in ultima clipa a vietii, ca, fiul ei va avea o stralucitoare cariera.

De altfel, marele scriitor Umberto Eco avea sa confirme, prin prezenta lui in Romania, valoarea incontestabila a profesorului si scriitorului Marin Mincu, fata de care si-a afirmat public prietenia si admiratia.

Desi intrega “perioada italiana” a insemnat pentru Marin Mincu, un efort mare de sincronizare si integrare europeana, totusi, de la intrarea in spatiul occidental si pana la intoarcerea in tara, el s-a considerat “mai mult decat european”, castigandu-si respectul colegilor italieni, devenind profesor universitar titular, prin concurs, la Universitatea din Florenta, publicand numeroase carti si fiind laureat al unor prestigioase premii.

Chiar daca a avut o multime de activitati profesionale in Italia, totusi, a considerat important faptul de a mentine contactul cu “aerul tarii”, prin rubricile pe care le avea la Romania Literara – Poezia tanara, Luceafarul – Semn si Amfiteatru – Confruntari critice, “permitandu-si” sa publice aproape anual cate o carte, spre invidia multor colegi de breasla.

Marin Mincu afirma ca, desi stagnarea criticii romanesti actuale, se datoreaza unor “naravuri balcanice”, totusi exista cativa poeti si scriitori care ar putea prelua din mers si aceasta “profesiune pasagera” – in fond, Baudelaire a fost si un mare critic, pentru ca, oricum acest “specimen”, criticul specializat, este pe cale de disparitie si la noi, ceea ce inseamna ca am reusit sa ne emancipam.

Foarte energic si cu un temperament vulcanic, erudit si mereu atent la ceea ce se intampla in literatura, promotor al “miscarii textualiste” si autor al multor carti, Marin Mincu doreste sa-si continue activitatea fructuoasa desfasurata in Italia, facandu-si publica intentia de a initia o colectie de romanistica la o editura italiana, precum si disponibilitatea de a prelua conducerea “Academiei di Romania”.