Marș triumfal al exporturilor - plus 55% în doi ani. De ce economia rămâne înghețată?

La adăpostul înjumătățirii deficitului bugetar în 2011, fapt pentru care ministrul finanțelor Gheorghe Ialomițianu a fost premiat de către publicația britanică The Banker, guvernul administrează o țară în care businessul local nu dă semnale de dezmorțire.

Este aproape înghețat sub povara datoriilor la bănci, a taxelor și contribuțiilor sociale și atunci se ascunde sub pământ. Ce mai merge merge la gri sau la negru.

În rest, singura zonă la vedere care funcționează bine, dar care din păcate are prea puțin impact în restul economiei, este sectorul companiilor care lucrează pentru export.

Din cauza poverilor fiscale și a datoriilor, motorul nu reușește să repornească. Nu din cauza cererii. Nu cererea este problema, ci oferta. Condițiile de pe piață pur și simplu nu impulsionează suficient oferta. De 20 de ani, România are o problemă de ofertă. În anii ’90, nu era valută, nu erau portocale, nu erau televizoare color. Raportul se regla atunci prin devalorizare.

Nici acum nu este suficientă valută. Și nici nu va fi vreodată suficientă într-o țară care s-a întors la agricultura feudală cu circa un milion de gospodării și unde reindustrializarea aproape că s-a terminat înainte de a reîncepe prin investiții străine.

Lipsa procesării industriale este un decalaj istoric care nu se poate recupera prin doparea cursului valutar.

Crede cineva că poți să vinzi pepeni și lapte și să cumperi BMW-uri? Cât să fie kilogramul și câte tone să vinzi astfel încât să ai 20.000 euro pentru o mașină?

Dintotdeauna, diferența de productivitate s-a plătit prin diferența de curs. Pentru că altfel economia este pur și simplu amețită de un curs nerealist, așa cum s-a întâmplat în anii 2005-2008. Este realist pentru o țară cu deficite de cont curent – care însumează deficitele externe ale statului și ale sectorului privat – de 12-13% din PIB în anii 2006-2007 și chiar de 4-5% din PIB în prezent să aibă o devalorizare a monedei locale în opt ani de doar 20%? Adică o devalorizare medie anuală de doar 2,5% pe an? Pentru că în decembrie 2005 euro era 3,6 lei, iar anul 2011 l-a încheiat la 4,31 lei. Un ajutor nesperat pentru toți cei care au luat credite în euro în 2005, dar un chin pentru exportatori, care au fost nevoiți să ajusteze costurile interne an de an.

Și atunci, de unde vine valuta dacă România exportă mai puțin decât importă și, mai mult și mai grav, exportă grâu și importă cozonaci, exportă fier vechi și importă mașini, exportă mână de lucru necalificată pentru construcții și importă chiuvete?

Valuta vine din credite. Per total, sistemul se echilibrează consumând din resursele viitoare. Între decembrie 2005 și decembrie 2011, datoria externă, publică și privată, a crescut de la 30 de miliarde de euro la 100 de miliarde de euro. Deci plus 70 mld. euro la datoria externă în ultimii opt ani. Acesta a fost prețul menținerii cursului leu-euro la cote constante: plus 9 mld. euro pe an la datoria externă din 2005 încoace. Economia se dopează cu credite, iar cea mai mare doză de “drog” a fost nevoită să o ia în ianuarie 2009, prin acordul de împrumut de 20 de miliarde de euro cu FMI, Banca Mondială și UE.

În 2010 și 2011, economia românească s-a mișcat numai pe export, într-un efort care ar fi fost invidiat probabil și de conducerea țării de dinainte de ’89. Consumul a căzut cu aproape 25% din 2009 și până în 2011, dar exporturile au revenit încă din 2010 la nivelul din 2008. Exporturile României au ajuns la circa 45 de miliarde de euro în 2011, record istoric. Plus 28% în 2010, plus 23% în 2011, așa după cum arată datele de pe primele 10 luni. Plus 55% în doi ani la exporturi este foarte mult. Exporturile duduie, dar economia locală stă pe loc. Nu au capacitate de tracțiune. De unde poate veni un pic de oxigen în economie în 2012 după efortul uriaș de a majora exporturile cu 55% în doi ani fără niciun fel de ajutor din partea cursului de schimb?

Ajustarea economiei a fost substanțială între 2008, când exporturile au fost de 34 mld. euro la un PIB de 137 mld. euro, deci cu o pondere de 24%, și 2011, când exporturile sunt estimate că au atins 45 de miliarde de euro la un PIB de 129 de miliarde de euro, adică o pondere de 34%.

Devalorizarea ar fi o gură de oxigen pentru exportatori, confruntați cu o eventuală scădere a cererii pe piețele Uniunii Europene, unde criza datoriilor suverane va întoarce economiile în recesiune, după toate probabilitățile.

Probabil că este timpul unei relaxări a cursului de schimb și am putea vedea spre sfârșitul acestui an un curs leu/euro de 4,6-4,7 lei. Altfel, cursa datoriilor externe se va relua.