Marturii din Atlantide disparute (I)

Profesorul Ion Ianosi – universitar de prestigiu, membru de onoare al Academiei Romane, autor a 28 de carti, dintre care cele mai recente sunt monografiile Tolstoi si Dostoievski (“Romanul unei drame” si “Tragedia subteranei”), urmate de eseul “Tolstoi si Dostoievski” – dezvaluie in “Marturiile…” de fata aspecte care pe multi ii vor soca. (Marcela Gheorghiu)

“Amintiri adverse”: eseul introductiv din recenta mea carte “Prejudecati si judecati”. Ideea: conflictele istoriei parcurse ne-au incarcat memoria cu situatii diverse, inverse. Putem patrunde experiente cu totul diferite de cea proprie? Nu e sigur. Dar sunt convins de nevoia marturiilor paralele. “Copilaria, adolescenta si tineretea” pe care le-am traversat par azi, in orice caz, insolite. Pana si in ochii mei, ele apartin unor Atlantide disparute.
In Brasovul copilariei mele convietuiau multe etnii, confesiuni, limbi. Un timp, in mod pasnic. Romani, sasi, evrei, unguri. Ai mei, descendenti austro-ungari, vorbeau maghiara si, ajutator, germana. Erau evrei burghezi si liberali. In provinciile fostei monarhii bicefale existau doua comunitati evreiesti distincte, “ortodocsi” si “neologi”, primii – atasati strict ritualurilor, cei mai multi din paturi sociale umile, locuind laolalta pe stradute separate, ultimii – intelectuali si comercianti, cu atasamente moderne, putin sau deloc religiosi, vorbind nu idis, precum ceilalti, ci germana culta. Bunicii mei au fost director general si, respectiv, inginer-sef la o mare exploatare forestiera din secuime, proprietate a unor baroni vienezi. Acum erau “fosti”, desi instariti si respectati. Bunicul patern i-a cumparat tatalui meu un magazin de coloniale pe strada centrala, cu filiale la periferii. Mama l-a si m-a parasit, pentru o viata mai aventuroasa in strainatati. Am crescut printre barbati, in case spatioase, fara griji, dar complexat de insingurare.
Au urmat incercari mai palpabile. Dupa ce am terminat cu chiu cu vai clasele primare, dintr-a doua tata mutandu-ma la o scoala romaneasca, am vrut sa ma inscriu la un cunoscut liceu teoretic. Era anul 1939, incepusera restrictiile rasiale. La admitere am fost pusi sa ne dezbracam pentru un “examen medical”. Doctorul maior se rezuma la a ne da jos chilotii, dictand surorii la intamplare: “bronsita, respins” (eu), “boala de ochi, respins” (prietenul meu). M-am resemnat cu un liceu comercial. Dimineata, in curte, ne aliniam ca strajeri, sub inalta obladuire a “marelui strajer”, Carol al II-lea. In 1940, putin dupa inceputul anului scolar, am fost si de acolo eliminat, dupa indelungate sicane din partea golanilor din clasa: ba trebuia sa le aduc dulciuri din magazinul tatei, ca sa scap de bataie, ba ma manjeau cu muci. Nu mai aveam dreptul sa urmez nici o scoala de stat, iar scoala evreiasca de meserii, compensator infiintata, o frecventam fara chef, nu invatam nimic, in nici un caz lacatuseria la care fusesem repartizat. Acasa citeam romane si eseuri, ascultam muzica, le comentam, eram un “estetizant” izolat de evenimentele publice, care insa nu m-au iertat, dand ele peste mine.
Dupa Dictatul de la Viena, bunicii au tinut un sfat al inteleptilor si au decis – impotriva alternativei de a ne muta in fosta resedinta, din muntii Covasnei, cu prieteni buni si locuinte asigurate – sa ramana acasa: opinau ca printre romani, nefanatici, vom supravietui mai usor. O intuitie corecta, intrucat toti cunoscutii lor evrei trecuti “dincolo” au fost deportati si exterminati. Ce li s-a intamplat aici? Le-au fost “rechizitionate” o sumedenie de bunuri din casa, lenjerie, imbracaminte, masina de scris, dar in locul radioului, de pilda, autoritatile au acceptat un targ, bani plus o cutie cu butoane, special confectionata ca substitut; iar noi continuam sa ascultam BBC. In timpul guvernarii legionaro-antonesciene, un grup inarmat de “camasi verzi” a intrat in magazinul tatei, obligandu-i, pe el si pe asociatul lui, cu pistolul la tampla, sa iscaleasca predarea “de buna voie” a magazinelor, ajunse, intre timp, patru la numar. In treacat fie spus, ele nu le-au fost inapoiate nici dupa infrangerea rebeliunii legionare, nici dupa razboi. Am fost insa fericiti de deznodamantul evenimentelor din ianuarie 1941, mandri de armata romana: ultimele grupuri legionare se refugiasera pe Cetatuie, noi mai locuiam inca la poalele ei, militarii ne-au indepartat de langa ferestre, in timpul schimbului de focuri am stat intinsi pe jos. A doua zi insa ne plimbam prin centru, eliberati de angoasa de a mai fi molestati de tinerii legionari, majoritatea lor muncitori ai marilor uzine, plus cativa meseriasi si chiar unii intelectuali de marca. (Baietelului de care, pe la 8 ani, fusesem “indragostit”, cum se intampla la acea varsta precoce, tatal, un cunoscut avocat legionar, ii interzisese sa mai aiba de-a face cu mine.)
Dupa inceputul razboiului am fost evacuati din centru, din casa incapatoare a bunicului patern, primita in dar din partea firmei. Ne-am mutat langa gara, intr-o locuinta de trei camere. Am locuit acolo cu tatal, cu bunicul, bunica si un unchi. Mi-au rezervat una dintre camere: febricitam, eram periclitat de tuberculoza, medicii imi prescrisesera sa stau zi si noapte, chiar pe ger, cu geamul deschis. Mergeam cu bunicul, inarmati cu o canistra, sa cumparam gaz pentru masina de gatit. Fostul “Herr General-Direktor” nu parea afectat de noua sa conditie umila. Serile, pe masa din sufragerie, era desfasurata o harta cu ace care marcau linia frontului, din ce in ce mai apropiat de tara. Tata a fost luat in detasamentele de “munca obligatorie” de la depoul garii; la descarcarea-incarcarea prafului de carbune i s-a infectat un ochi, in curand definitiv pierdut. Despre mama, ajunsa in Anglia, nu aveam vesti; tarziu, intamplator, aveam sa-i aud numele la radioul londonez, ca participanta la o serata literara. Tatal ei a fost, la un moment dat, luat ca ostatic de autoritati, impreuna cu alti coreligionari, si inchis intr-o scoala, sub amenintarea executarii in caz de “acte de sabotaj”. Ce sabotaj, din partea cui? L-am putut vizita, era impreuna cu alti batrani (mie imi pareau, in orice caz, batrani); aveau paturi improvizate in clasele scolii, citeau, comentau stiri, jucau sah, ignorand – aveam impresia – pericolul. Din ce traiau familiile bunicilor? Aveau de buna seama rezerve din castigurile de odinioara sau vindeau cate ceva din bunurile lor de valoare. 
De Pasti, pe 14 aprilie 1944, a avut loc primul bombardament anglo-american asupra Brasovului, la zece zile dupa cel bucurestean. Era o duminica insorita, iesisem spre pranz la plimbare cu tata, in centru; alarma s-a dat dupa caderea primelor bombe (persoana incarcinata cu declansarea alarmei era, pare-se, beata). Derutati, am fugit spre poalele Tampei, o inspiratie gresita, caci tocmai acolo era amplasata antiaeriana, langa noi au fost ucisi si raniti. Acasa, l-am gasit si pe bunic ranit: dezorientat, iesise din casa, spre a ajunge la un adapost improvizat; schijele ii ciuruisera picioarele. A fost operat de cateva ori. Gara fiind zona cea mai periclitata, ne-am mutat in cartierul opus al urbei, in Schei. Acolo am trait o luna mai tarziu inca un bombardament. Pe urmatoarele le-am urmarit de departe: din comuna Stupini, unde tata inchiriase, pentru mine si un bun prieten de-al meu, o camera la un taran. Urmaream de acolo valurile, cu neputinta de stavilit, ale bombardierelor grele, apropiindu-se de oras la mare inaltime. Zilnic, ore in sir, faceam insemnari de jurnal, umpland caiet dupa caiet, mai mult ganduri decat fapte, impresii de lectura, sentimentalisme, naivitati.
 Sa ma intorc insa la observatia de inceput: cam in ce fel si-ar rememora aceiasi ani un sas nascut tot prin 1928, dintr-o familie burgheza (cei mai bogati brasoveni, industriasi sau comercianti, erau sasi), cu parinti Volksdeutsche, categoria etnicilor germani aflati in afara Reichului, el insusi inscris, cu sau fara voie, in Hitlerjugend, cu rude deportate dupa razboi in Rusia, cu averea confiscata?! Ironia istoriei va fi treptata emigrare postbelica, in paralel, si a nemtilor – sasi ori svabi -, si a evreilor. Pana una-alta, destinul lor era insa divergent; cu nu putine incercari de o parte ori alta, chiar daca decalate in timp. Dar in cadrul grupului de care apartinea si caruia i-a fost mereu asociat, individul e dator sa-si rememoreze, cu precadere, traiectoria personala.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar