Mărturii din comunism/ de Ziarul de duminică

Radu Cristea, Thomas Sears

Prețul libertății

Mărturii din comunism

Editura Cetatea de Scaun

România – scriu autorii – a fost cunoscută ca având unul dintre cele mai nemiloase sisteme  penitenciare dintre toate țările comuniste. Au fost cazuri când oameni inocenți – tineri și bătrâni, femei și bărbați – au fost arestați și au fost tratați într-un mod crud, chinuiți și batjocoriți. Totodată, România a fost unica țară care avea oameni idealiști, mereu luptând împotriva guvernului comunist nou instalat, visând la o zi când vor reuși să-i alunge din stat. În ciuda temerilor, existau indivizi, cunoscuți ca partizani, care s-au înarmat și au opus rezistență forțelor comuniste.

Au existat aproximativ 1.200 de grupuri de partizani, care au prevăzut ce va însemna regimul comunist pentru România, și ei au ales să lupte în continuare, în loc să cedeze. Aceste grupuri s-au înarmat și s-au răspândit în munți. Guvernul comunist i-a pus pe lista de priorități, dorindu-și să elimine această opoziție, mai ales pentru că amenința regimul, fiind și o chestiune de ego.

Chiar dacă Departamentul Securității Statului sau, prescurtat, Securitatea a fost fondat oficial în 30 august 1948, cu hotărârea cu numărul 221, el exista încă de la 23 august 1944, și avea ca sarcină identificarea anticomuniștilor din țară. Organizația a fost creată de SMERS, o subdiviziune a NKVD din Rusia. Liderii grupurilor –Pantelimon Bodnarenko, Alexandru Nicolschi și Vladimir Mazuru – au avut drept obiectiv să captureze sau să elimine toți anticomuniștii și dizidenții.

Luptele au fost nemiloase, mulți partizani au fost uciși și rămași chiar neîngropați. Unii au fost împușcați, cadavrele lor fiind lăsate în pădure, alții au fost prinși, condamnați și închiși fără proces. Vânarea lor s-a desfășurat până în anul 1959, când Securitatea a prins și ultimul grup de partizani cunoscut.

De fapt, toți românii au fost prizonieri în propria țară. Toți au fost privați de libertate, proprietățile și alte bunuri au fost confiscate de regim. Au fost siliți să muncească, dar nu pentru ei însuși, ci, mai degrabă, pentru binele regimului.

Totuși, între acești români exista o clasă specială de oameni, deținuții politici. Ei au avut cel mai mult de suferit dintre cetățeni. Este necesar ca povestea lor să fie relatată. Chiar și în prezent, ei sunt mușamalizați de guvern, ignorați de sistemul educațional și nu sunt apreciați destul ca eroi ai neamului.

În cadrul acestei cărți, veți cunoaște nouă oameni foarte speciali. Ei pur și simplu își povestesc experiențele extraordinare, toate pline de orori și coșmaruri de nedescris. 

Stephane Audoin-Rouzeau

Războiul unei familii

1914-2014

Editura Corint

Traducere, note și cuvânt-înainte de Florin Țurcanu. Volumul este rezultatul cercetărilor întreprinse de unul dintre marii istorici ai Primului Război Mondial, Stéphane Audoin-Rouzeau (este profesor al prestigioasei Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris și cel mai important  reprezentant al școlii franceze de antropologie istorică a Primului Război Mondial. Printre celelalte cărți ale sale se numără Les combattants des tranchées, Armand Colin, 1986; L’enfant de l’ennemi, 1914–1918, Aubier Collection historique, 1995; Combattre: une anthropologie)

După ce a scris despre combatanții din tranșee și experiențele trăite de aceștia, autorul a decis să-și întoarcă privirea către cei apropiați. Cu toate acestea, cartea nu este o poveste de familie sau un eseu de egoistorie. Nu este nici autobiografia unui istoric, ci descrierea modului în care Marele Război a influențat existența familiei lui Audoin-Rouzeau vreme de trei generații, chiar dacă efectele ca atare depășesc limitele vieții acestora. Dincolo de individualitățile evocate în text, în prim-plan rămâne marea conflagrație mondială. În acest sens, este o carte de istorie, cu un discurs impresionant, sensibil și bine stăpânit, în care autorul se străduiește, în fond, să descopere istoria la nivelul omului.

„Textul este scurt, dar dens, uneori tulburător. El oferă, într-adevăr, mai multe grile de lectură. Regăsim povestea de formare a unui istoric care nu-și ascunde nici părerile subiective, nici stângăciile […]. Războiul unei familii retrasează și experiența celor două conflagrații prin care au trecut bunicii autorului. În cele din urmă, și poate tocmai prin acest lucru volumul este atât de impresionant, sunt descrise cu finețe relațiile dintre generații începând cu Primul Război Mondial.” Nicolas Offenstadt