Măștile exilului (II)/ de Constantin Arcu

Începuse să se încălzească în compartiment. Transpiram, așa că am mai tras cîteva guri în silă. Un timp m-am uitat aiurea pe fereastră, fără să mă gîndesc la ceva. Mi se închideau ochii, probabil nu dormisem bine în hotelul ăla amărît. Ca să nu mai pun la socoteală că nici bătrîna mea n-a intrat pe Internet pînă spre miezul nopții. E cam ciudată în ultima vreme, pare că întinerește. Cînd toate babele din lume dorm neîntoarse, ea abia își verifică poșta electronică. Ce pacoste! Pleoapele îmi cădeau grele și peisajul Toscanei mi se derula pe retină într-o învălmășeală aiuritoare, mută, pînă cînd trenul deraie în liniște deplină și pătrunse în visul meu, un cataclism petrecut la miliarde de ani lumină. Nimic nu se mai putea îndrepta. Fusesem tras pe sfoară de acest pui de lele. Neam de curvă, trădător ca și celălalt. Nu exista îndoială, erau din aceeași sămînță spurcată.

M-am trezit buimac, într-o cușcă obscură care se hurduca. Mă dureau tîmplele și nu reușeam să pricep unde mă aflu. Stăteam pe ceva tare și, pipăind în jur, mi-am dat seama că e o banchetă de lemn. În apropiere se afla un geam murdar cu plasă de sîrmă. Probabil mă aflam într-o dubă pentru transportul deținuților, Doamne ferește!, cum văzusem prin filme.

Începusem să deslușesc puțin prin beznă și atunci i-am văzut figura. Nu puteam să mă înșel, Dudu se afla în fața mea și mă fixa curios, cu privirile lui demente. Mi-am făcut cu limba semnul crucii, deși nu mai puteam spera în vreo salvare. Fața monstrului se schimonosi și treptat se întinse într-un zîmbet hidos. Eram la mîna lui, nu-mi acordam nici o șansă de salvare. Începusem să mă acomodez că ideea că aceasta a fost călătoria prin viață, toate au un sfîrșit. Mă revolta numai nepăsarea societății care permite monștrilor scăpați parcă din mitologia Antichității să se miște liberi printre oameni. De ce nu sînt izolați sau chiar nimiciți? mă întrebam înciudat.  

Dudu și-a întins laba grea spre gîtul meu, continuînd să rînjească. Mi s-a părut o mișcare exasperant de înceată, de ucigaș înnăscut. M-am tras puțin într-o parte, instinctul de conservare intervine chiar și cînd rațiunea spune răspicat că nu există nicio șansă. Reacția mea păru să-l deruteze, însă imediat își repezi ghearele noduroase și mă înhăță de hanorac. Izbucni într-un rîs smintit, în hohote halucinante. Acum chiar nu mai aveam scăpare. Știam că în ultimele clipe prin minte îți trec imagini din viața păcătoasă pe care ai dus-o pînă atunci, ca și cum ai viziona un film în care deții rolul principal. Numai că nu-mi trecea nimic prin cap, de parcă jucasem rolul unui individ idiot care doarme de la un capăt la altul al vieții. Nici nu mă mira, întotdeauna am fost altfel decît ceilalți. Nu-mi ajungea cîte făcusem de-a lungul anilor, aveam să dau cu mucii în fasole și în cel de-al doisprezecelea ceas?      

N-a fost să fie sfîrșitul. Pentru că îngerul Gabriel stătea de veghe cît timp eu dormeam, îmi purta de grijă cînd mă încolțeau vrăjmașii. Mă luase în primire semnînd pentru integritatea mea, nu mă lăsa de izbeliște. Și atunci o mînă se desprinse din întuneric și-l trase pe Dudu. Stăi cuminte, Dudulane, spuse o voce blîndă. Stăi cuminte, n-auzi?! Că ti spun lu’ Levi și numa’ puni ghiciul pi tini! A-ha, Secărică, dragul de el! Mi-am amintit, cum era să-l uit? Țiganul cel nespălat, cum îl numisem în eroarea mea. Un tip și jumătate acest Secărică, degeaba s-ar spune altceva. Stătea puțin mai încolo, în dreapta lui Dudu. Prin întunecime, am zărit-o și pe femeie. Ca o adevărată doamnă ce era, Pamela se ținea deoparte de chelfănelile bărbaților. Scotea din cînd în cînd cîte un chițcăit de mi se ridica părul în cap.

Din cîte îmi dădeam seama, Levi își luase liber și nu mă puteam bizui decît pe Secărică. Trebuia să mi-l fac frate, cum se spune la români, pînă să trec puntea. Habar n-aveam cît de lungă era puntea, însă nu întrezăream altă cale. Făcuse dovada că poate gestiona situația și ține lucrurile sub control cît lipsea șeful. Important era să-mi salvez pielea mea prețioasă, să nu mi-o găurească de-alde Dudu sau alți monștri tereștri. Puțin îmi păsa că eram nevoit să mă gudur pe lîngă unul ori altul.

Pe moment trebuia să aflu unde sîntem și să-mi fac un plan de bătaie. Puțeam ca o distilerie și puțin mai tîrziu mi-am dat seama că hanoracul îmi era îmbibat cu alcool puturos. Cred că era grappa. Numai că nu simțeam gust de rachiu, semn că nu băusem. Mergînd pe firul deducției, asta însemna că Levi și jegoșii de față îmi dăduseră ceva să adorm și apoi m-au stropit cu alcool. În felul acesta au putut să mă manipuleze de ici-colo ca pe un butuc. Pretenarul nostru e beat criță, puteau să spună poliției sau altor curioși. S-a jurat că nu mai pune strop de rachiu în gură și uite la el. Să vezi numa’ ce-i face molia de nevastă-sa!

Constantin Arcu văzut de PIM

N-am apucat să fac vreo manevră, că pe neașteptate cușeta s-a oprit din zgîlțîit. Cineva din exterior a acționat un dispozitiv sau un lacăt și ușile au fost date în lături. Lumina ne izbi ochii, însă cei trei au sărit imediat afară. Din spatele lor a apărut secătura de Levi, zîmbind nevoie mare. I se părea probabil că totul e în ordine, de parcă eu călătoream prin trenuri și autobuze numai adormit cu pastile sau alte chimicale. Ce să-i spui unui nenorocit ca ăsta? Aveam dovezi? Justiția nu mișcă un deget dacă nu vii cu probe. N-aveam nicio  șansă să-l dau în gît și canalia știa asta. Și tot el cu gura. Cică, tataie, ai vrut să-l bați pe Dudu sau mi s-a părut? Bre, nu-i bine. Lui Dudulan îi place să se joace, așa glumește el. E vina mea c-am uitat să-ți spun. Ăsta nu face rău nici la o muscă, numa’ să nu-l scoți din sărite. Dacă-l scoți din răbdări, e de rău. E-n stare să-ți sucească gîtul ca la puiul de găină, tăticule, pe bune. Altfel, e ca pînea caldă băiatul ăsta, cuu-minteee, de nu s-a văzut! Precis c-o să vă împrieteniți. Hai, dați laba și împăcați-vă!

Am rămas cu gura căscată. Individul părea bun de avocat, așa le întorcea ca la Mărășești. De unde scotea bazaconiile alea? Cică am vrut să-i trag o mamă de bătaie lui Duduleț, auzi! Doamne ferește! Cît de curînd, numai cît să termin cu Dudu cel mic și scump, poate mă dau la niște urangutani, tigri și crocodili drăguței. Ehei, am fire aprigă, n-am știut cît de bătăuș sînt!

M-am strecurat din carcasa metalică și Levi, amabil, mi-a sprijinit brațul. Gîtlejul îmi ardea de parcă înghițisem nisip fierbinte. Am început să fac din mijloc mișcări circulare pentru a-mi dezmorți oasele. Numai că, aruncîndu-mi privirea în jur, am rămas perplex. Deși mă simțeam viu și cu ciolanele frînte, aș fi putut crede că ajunsesem în rai. Jur-împrejur se întindeau livezi de rodii și portocali, străbătute de alei cu trandafiri și leandri înfloriți, o vilă pe malul unui bazin cu apa albastră, înconjurată de stejari, eucalipți, măslini, dafini etc., un tărîm cu verdeață și păsărele. Mă holbam fără să-mi vină a crede ochilor. Îți place, tataie? se interesă, perfid, Levi. Ți-am spus că băiatul te duce într-un loc unde-i tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte. De aici, tataie, nimeni nu s-a mai întors…

Deși era spre amiază și timpul nefiresc de cald pentru luna octombrie, un fior mă trecu pe șira spinării. M-am uitat atent, însă nu puteam citi nimic pe fața lui de șmecher. M-am asigurat că tinerii se exprimă ambiguu și deseori fără noimă, lipsa de educație se vede de cum deschid gura. Una vor să spună și alta le iese. Îi ia gura pe dinainte, cum se spune. Nu-și bat capul să fie exacți. Levi dorise să spună că oamenilor nu prea le dă mîna să părăsească ținutul acesta paradisiac. Nu era cazul să-i caut nod în papură și lui Levi, cum obișnuiam cu alții.

În timp ce mă învîrteam jur-împrejur cu gura căscată, din cabina mașinii a coborît dintr-o săritură un individ într-o salopetă decolorată. Mi-am dat seama că trebuie să fie șoferul dubei. Nu i-am dat atenție, simțurile fiindu-mi atrase de minunățiile acelor ținuturi.

– De ce-ai cărat după tine mortăciunile astea? întrebă. Mi-am dat seama că se adresa lui Levi. Și se referea la agreabilii lui însoțitori. În glas îi ghicisem o certă nemulțumire. Eu nu-i mai țin la mine că put de te asfixiază. Și n-am mască de gaze. Nu știu cum îi suporți pe-aproape, nu te deranjează mirosul ăsta iute de pișat?

– Unde era să-i las? replică moale Levi. Carabinierii i-ar sălta imediat, nu te gîndești? Și dacă-i iau la întrebări, cine știe ce poate scăpa vreunul pe gușă. Știu și ei niște chestii…

– Și nu pot să-și țină gura? Le-o închide domnu’ Morton, nici o  problemă! Îi rezolvă pe loc, ha, ha, ha!

Șoferul își ridică șapca și-și șterse cu mîneca salopetei transpirația de pe frunte. Purta părul tuns scurt, cazon. Dumnezeule mare, pe individ îl știam de undeva! Mutra asta de buldog îmi era cunoscută. De unde mă-sa îl știam, sigur îl întîlnisem nu demult. Dar de unde să-l iau? Cred că mă sclerozasem în ultima vreme, dacă nu-mi aminteam atîta lucru. Mi-am dat seama că el nu mă băga în seamă, deci nu mă reținuse. Fusese o întîlnire întîmplătoare și fără implicații, probabil. Asta se putea deduce în mod logic. Uneori însă, în ultimul timp mai ales, se petreceau și fapte lipsite de logică. Nu trebuia să mă mir. Puteam să descîlcesc firul numai dacă derulam filmul de la plecarea din țară. Undeva, pe acest parcurs, trebuia să dau de el.

Fragment din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească