Măștile exilului (IV)/ de Constantin Arcu

Continuam să vegetez în țuhaus și n-aveam chef de nimic. Din cînd în cînd ieșeam la toaletă însoțit de Lulu sau Gigi, numai să mai schimb peisajul. A treia zi am făcut și un duș. Deși am avut tot timpul paza la cîțiva pași de mine, scalda a însemnat o adevărată aventură. La două zile am mai încercat să obțin o favoare de acest fel, însă Gigi sau Lulu a ridicat din umeri. Treaba asta îi depășea atribuțiile. Am dedus că dușul presupunea o serie de aprobări speciale. Poate însuși Velciu ar fi trebuit să decidă într-o treabă atît de importantă. Am fost nevoit să mă resemnez. În rest, aceeași singurătate în care te puteai strica de cap.

Ceva se petrecea totuși acolo. N-am reușit să scot nimic de la băieții care îmi aduceau sufertașul cu mîncare, dar se simțea în aer că se întîmplă ceva. Însuși Velciu devenea tot mai amabil. Glumeam în sinea mea, spunîndu-mi că într-o dimineață îmi va întinde mîna sau chiar mă va îmbrățișa prietenește. Totuși, nu reușeam să aflu ce aveau de gînd cu mine. Poate că nici el nu știa. Din cîte îmi dădeam seama devenisem peste noapte o persoană importantă și eu habar n-aveam. Nu știam cînd mi-au crescut atît de brusc acțiunile și din ce motiv. Bănuiam că nu existau motive de îngrijorare, pentru că îngerul meu păzitor, dragul de el, se zbenguia în jur lejer și binedispus.

Liniștea terifiantă în care zăceam de mai bine de o săptămînă s-a spart în țăndări pe neașteptate. Era într-o primă parte a zilei (probabil într-o zi de joi, însă nu pot fi sigur), cînd prin jurul clădirii am auzit lătrăturile cîinilor care îmi făcuseră și mie primirea triumfală. Haita părea furioasă. Pe moment mi-am spus că probabil mirosise urma vreunui alt intrus, pe care, potrivit atribuțiilor ce-i reveneau prin regulament, dar și prin tradiție, ținea morțiș să-l predea gărzilor. Începusem să fac tot felul de presupuneri, însă m-aș fi bucurat să mai am un tovarăș de celulă.

După un timp, înverșunarea haitei a mai scăzut și de dincolo de pereții din bîrne au prins să se audă lătrături răzlețe. Din moment în moment mă așteptam să apară băieții tîrînd un venetic între ei. Mi s-a părut că se aude un zgomot confuz de voci dinspre intrare, apoi s-a lăsat liniștea. Începusem să intru la idei, simțind cum urcă în mine un sentiment acut de neliniște. Trebuia să se întîmple ceva, simțămîntul devenise greu de suportat. Și dintr-odată în hol a izbucnit ecoul unui schelălăit, ca un lătrat pe o notă falsă amplificat de un sintetizator. Suna monstruos și am crezut că sunetul este produs de vreun instrument sau dispozitiv.

Nu pricepeam nimic, cînd a apărut în pas alert domnul Velciu. Părea speriat de bombe și uitase cu desăvîrșire că, vorba vine, începusem să ne împrietenim de la o vreme. Nu știu de ce-mi venea să rîd numai văzîndu-i figura disperată. Mi s-a părut că nu prea știe de ce se află acolo.

Aproape că nici nu mă băgă de seamă, se învîrti puțin pe lîngă ușă și porni înapoi pe hol. Trebuie să te apese ceva puternic pe conștiință ca să nu mai știi de tine. Am ridicat din umeri, simțind cum mă scufund și mai mult în neînțelegere. În definitiv, el inițiase schimbul de amabilități la care eu nici nu pusesem botul, dacă pot spune așa. De ce să-mi fac probleme? Din partea mea, n-avea decît să crape. Era un jeg nenorocit, cum i-aș fi putut uita atacurile mîrșave din presă?

Nu au trecut nici trei minute, cînd l-am văzut apărînd iar. De astă dată era urmat de o suită și mă așteptam să-mi văd viitorul camarad de arest. Nici pomeneală. În primul moment, am crezut că se lasă cerul peste mine. În loc să dau cu ochii de posibilul asociat la S.C. „Țuhaus” Gorun, am zărit o ființă bizară, un pitecantrop cu păr cenușiu și ochii înfundați în orbite.  Mă holbam la arătarea care înainta pe hol, căutînd cu privirile în toate părțile. Am crezut că e un cîine deghizat în ființă umanoidă, însuși Anubis venit să mă conducă în Valea Morților.

Totuși, mi se păru că mai zărisem expresia din ochii acelei ființe. M-am cutremurat cînd mi-am dat seama că monstrul acela înțolit era Coloneleasa în persoană. Auzisem despre chestia asta, după cum am informat deja onoratul tribunal, însă mi-am spus că sînt simple povești. Nu mi-aș fi putut închipui că s-a produs o metamorfoză radicală.

E greu de explicat ce transformări suferise ființa ei, pentru că nici nu puteam să-i privesc figura. În timp ce Velciu descuia lacătul celulei, Coloneleasa s-a oprit alături și a rînjit spre mine. Punînd la bătaie puțină imaginație, reușeam s-o recunosc, dar schimbarea părea imensă. Figura i se alungise căpătînd trăsăturile unui bot de cîine, iar de sub lațele cenușii îi ieșeau urechile ascuțite. Pe față îi crescuse un strat de perișori cenușii și probabil se bărbierea din cînd în cînd. Numai nările largi păreau neschimbate, dar se potriveau ansamblului și natura a considerat că nu este cazul să mai intervină. Pentru o fracțiune de secundă am zărit și o mînă ieșind din mîneca balonzaidului și pot depune mărturie că degetele ei se terminau cu gheare. Brrr, metamorfoza avusese loc în ansamblu, nu numai la figură. Eram curios dacă se schimbase ceva și în psihicul ei, dar preluînd vreo însușire de la cîini, să zicem încrederea sau afecțiunea, cu siguranță ieșea în cîștig.

Constantin Arcu văzut de PIM

După ce Velciu a deschis ușa, bestia a intrat și a început să mă examineze mirosindu-mă. Ce naiba era să fac? Mă învîrteam și eu, nereușind să-mi vin în fire. Monstruos mi se părea faptul că tipa nu părea afectată de propria ei schimbare. Sau nu observase metamorfoza ori o considera un fenomen normal, o schimbare de look sau ceva de felul acesta. Deci nu-și ascunsese laba, cum fusesem tentat să cred puțin mai înainte. M-am uitat în ochii ei ca să înțeleg ce gîndește, însă am dat peste o privire tulbure, halucinantă. Nu se putea citi nimic. Dar precis vedea bine, pentru că a ochit de îndată telefonul mobil pe care-l uitasem pe marginea saltelei. Se repezi în patru labe spre saltea și-l apucă în gheară.

– Hasta-i vihilență? izbucni într-un fel de lătrat. Ham vhorbit chu thini, dha degeahba hîmi bhat ghura. Cehei cu thelefhonu ăhstha? 

Comandantul Velciu încerca să priceapă ce spunea arătarea. Înțelese că îi reproșa prezența telefonului la un intrus reținut ca prizonier, dar nu percepea exact sunetele emise de Coloneleasă sau ce mai rămăsese din ea. Pentru că sunetele începuseră să-și piardă articulația, deveneau tot mai mult un fel de hămăit sau scheunat.

Velciu nu știa cum de aveam telefonul mobil, își amintea sigur că fusesem percheziționat la sosire. Și eu mi-am dat seama că băieții nu-mi dibuiseră telefonul pe care-l țineam într-un buzunărel al hanoracului, după ce mi-au făcut primirea de bun venit. Mi-au confiscat rucsacul și cuțitul, însă nu dăduseră peste mobil. Uitasem cu totul de el în acele momente, probabil că din acest motiv nici nu-l descoperiseră la controlul corporal. Deseori mintea noastră îi ghidează fără greș spre corpurile delicte ascunse pe cei care ne percheziționează. Mai tîrziu mă uitam la ceasul de pe mobil, fără să realizez că era un obiect interzis în arest.

Nici n-apucă bine tălîmbul să-i răspundă, că dihania se trase în spatele lui și-l înhăță pe neașteptate cu dinții de urechea dreaptă. Velciu nu se aștepta la o asemenea reacție și de durere scoase un urlet. O bucată din cartilaj rămase agățat într-o pieliță și sîngele începu să curgă șiroi. Mi se părea că văd o scenă violentă de film. Omul își astupă urechea cu mîna și porni la fugă pe hol. 

În urmă, Coloneleasa izbucni într-un scheunat macabru. Nu înțelegeam nimic. Putea fi rîs de cîine sau vreun alt semnal, de unde să știu? În camera de arest se mai aflau băieții Gigi și Lulu. Dincolo de plasa de sîrmă erau cîțiva indivizi și un bondoc rozaliu care o însoțiseră și acum priveau încurcați. Mi s-a făcut milă de ea. Începuseră să-i curgă balele. Probabil turbase sărmana ființă, trebuia să mă feresc de mușcăturile ei cu băgare de seamă. Velciu avea să se distreze mult și bine prin cabinetele doctorilor făcînd injecții. Și-o făcuse cu mîna lui.

Mă holbam la ciudățenia care adulmeca agitată în jur. Nu exista îndoială că era lovită de blesteme. Nu-mi era dragă, nici pomeneală, dar n-aș fi vrut s-o pierd. Mă încerca o ușoară tulburare, amintindu-mi cît s-a străduit să-mi sporească faima. Cine a muncit mai mult pentru ca eu să fiu cunoscut, prietenii sau cățeaua asta? Îmi erau apropiați prietenii, însă mă vedeam nevoit să admit că ea a săpat mai eficient. Numai link-urile în care mă insulta și calomnia pînă la greață, prin cîte case n-au intrat nepoftite? Dar cîte n-a făcut această ființă pentru celebritatea mea?

N-aș fi vrut să dispară sau să i se întîmple ceva și pentru faptul că mobilul se afla în posesia ei. Speram să-l recuperez cumva, gîndindu-mă cu jale la numerele de telefon pe care le aveam stocate în memoria aparatului. Treaba asta îmi limita posibilitatea de a restabili legătura cu prietenii și cunoștințele. Mă gîndeam să apelez la Velciu, pentru că după întîmplarea de azi nu cred c-o mai avea la inimă și nu i-ar fi displăcut să-i joace o festă. Mă rog, făceam presupuneri. Dar aveam mare nevoie de numerele de telefon.       

Mă uitam fascinat la șuvițele ei de păr cenușii și rare, adunate sub un fes minuscul, o buleandră second-hand. De la Anca aflasem că, înaintea întoarcerii mele în țară, oferise recompense pentru furnizarea de informații și date ce ar fi dus la prinderea mea. Devenisem pericol public. Într-un scurt preambul, pe afișul cu recompensele, eram numit „torționar”, dovadă că nu mai avea proprietatea termenilor folosiți. Nu știu cît adevăr conținea legenda cu recompensa, însă dovedea că devenisem o persoană importantă. Înainte vreme lumea nu se zbătea să pună mîna pe mine, oferind sume de bani pentru asta, însă dintr-odată totul s-a schimbat.

Fragment din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească