Maximum de satisfacție estetică/ de Alex. Ștefănescu

Cum funcționează textul literar? Prin ce mijloace îl emoționează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de față.

Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuție în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul “Italice” (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învățat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulți tineri reali, el are fair-play și o dorință reală de a înțelege). Al doilea, domnul “Drepte”, este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte și să examineze și opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebește de specialiștii reali prin răbdarea de a explica pe înțelesul oricui ceea ce știe). Subiectul discuției îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoția estetică.

În ceea ce mă privește, ca spectator, prefer să procedez astfel: Dacă artistul se adresează unor spectatori mai puțin inițiați decât mine, nu încep să protestez sau să-mi afișez superioritatea (ce superioritate?), ci îmi actualizez în minte etapa respectivă a educației mele estetice (ca și cum aș regla un aparat de radio pe o altă lungime de undă) și, de pe această poziție, trăiesc din plin plăcerea estetică, alături de noii mei tovarăși. Dacă, dimpotrivă, artistul se adresează unor spectatori mai inițiați decât mine, nu mă grăbesc să-i etichetez ca snobi și nici nu-i învinovățesc cu dușmănie că uzează de un limbaj ininteligibil, ci mă documentez cu seriozitate, recuperez rămânerea în urmă și în sfârșit, edificat, mă alătur lor.

– Ești un copilaș bine crescut…

– Această atitudine se poate datora nu numai bunei creșteri, ci și unui calcul: îți asigură maximum de satisfacție estetică.

Dar să ne întoarcem la complexitatea creației artistice. Ai văzut ce diversitate de situații și ce labirintice raționamente intră în joc în realizarea relației dintre artist și public. Dacă mai iei în considerație faptul că artistul imită nu anunțarea unui incendiu, ci realități infinit mai complexe, dacă te gândești că în conștiința spectatorilor din sală se află nu numai amintirea celor câteva faze ale spectacolului, ci și sute de alte spectacole, ca și o experiență existențială exprimabilă într-un număr astronomic de biți, îți faci o idee orientativă despre uriașa arborescență a tuturor implicațiilor, despre copleșitoarea complexitate a fenomenului artistic. Totuși, în linii mari, mecanismul evoluției este acela pe care am încercat să ți-l descriu.

– Prefer să văd cum este confirmat acest mecanism de o creație artistică reală. Și îți propun ca de acum înainte să îți alegi exemplele îndeosebi din domeniul literaturii, cu care sunt mai familiarizat.

– Literatura nu este cea mai potrivită pentru exemplificări deoarece nu se prezintă aproape niciodată ca o artă pură; este extrem de complexă și instabilă, în măsura în care cuvintele își etalează nu numai propria lor expresivitate, ci etalează (prin numire) și expresivitatea culorilor folosite de pictori, a formelor spațiale folosite de sculptori, a melodiilor folosite de muzicieni, a mișcărilor corpului omenesc folosite de coregrafi. Întrucât se constituie în spațiul principalului limbaj utilizat de oameni (aflându-se, deci, pe o magistrală a comunicării), literatura le poate exprima/integra, pe toate celelalte arte, așa cum poate exprima/integra diferite ideologii, mituri, reflecții asupra propriei sale naturi etc. Dar, într-un fel, ai dreptate: să nu evităm în mod sistematic exemplele impure pentru că riscăm să ne îndepărtăm de bogăția manifestărilor artistice reale. Ce operă literară propui să o examinăm din punctul de vedere al principiului succesiunii actorilor în fața unui public din ce în ce mai avizat?

– Mă gândesc la poezia lui Nichita Stănescu, pentru că în cazul ei s-au găsit mulți “spectatori întârziați” care i-au incriminat caracterul ininteligibil și au considerat-o chiar o farsă, deși specialiștii au situat-o printre marile creații lirice ale secolului douăzeci, din întreaga lume.

– Nichita Stănescu a apărut exact atunci când totul fusese spus în poezie. Dacă în momentul acela i s-ar fi cerut unui specialist în teoria literaturii să ghicească ce anume vor mai inventa poeții, este aproape sigur că n-ar fi văzut vreo soluție. Fuseseră făcute toate experimentele posibile. Poezia românească încheiase un ciclu tipic de evoluție, urmând fiecare dintre fazele descrise și în istoriile altor literaturi.

– M-ar interesa o schiță a acestui ciclu…

ALEX. ȘTEFĂNESCU. Critic și istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărți, dintre care a avut un mare ecou “Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro și contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei). Emisiunea “Un metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, “Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu” – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.

Adresa sa poștală este: București, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com