Meandrele unui jurnal liric

Sporita miza pe real, pe biografism, pe micsorarea distantei dintre actantul liric si autor a dus in ultimul timp la aparitia de texte greu incadrabile, pentru care orice definitie e ori incompleta, ori hazardata.
Prezenta calatorie intr-o mare interioara mizeaza si ea pe comunicarea directa, nestanjenita de metafore savante, chiar daca, dintr-o anume cochetarie, autoarea afirma intr-un intermezzo (Hiatus, II): “Cartea mea nu este pentru librarii”. De fapt, aceasta cochetarie e menita a sugera nu dispretul pentru comunicare, ci mai curand pentru forma comercializata a acesteia, textelor convenindu-le, intr-adevar, mai curand o voce meditativa care sa le rosteasca, pe un ton confesiv, pe un fundal muzical cameral.
Oralitatea acestei poezii vine din partea ei de jurnal, din ritmul de notatie zilnica, nepretentioasa. Iar lirismul ei disimulat, ori involuntar, vine din acceptarea marilor ritmuri naturale ale vietii vazuta ca indelebila trecere si deziluzie permanenta. In acest sens, nu Pessoa ori Bacovia (favoritii marturisiti ai autoarei) constituie posibilul model mental, ci mai curand Manuel Bandeira, poetul globalitatii trairii si al detaliilor prozaice surdinizate melodic: “Ah, cate lucruri am facut si astazi…// ce lin am bifat tot planul de actiune,/ am fost si colo, am rezolvat si asta,/ la cronometru, fiecare punct// si totusi, gandul e pustiu.// Ma sperie ce organizare am izbutit,/ ce bine intocmita a fost lista/ de prioritati, a lucrurilor/ menite sa moara instantaneu/ in sfanta zi de azi/ cand au batut si pentru mine/ clopotele,/ fara sa ma rascoleasca/ in vreun fel.”. Golul, autoportretul esuat, melancolia dupa copiii ce pleaca in lume (“e vremea/ sa ma traduc/ in limba voastra magica/ lepadand farafastacurile/ de adult impenitent/ care de atatea ori/ v-a gresit fara a se cai”), geografia subiectiva a amintirii (“Caut la orice colt/ sechelele pasilor mei/ in orasul natal/ dar totul e/ un mit./ Aceleasi strazi de atunci/ sunt altele./ Sunt altfel si ele si eu,/ desi e vorba de niste simple/ zeci de ani, traiti/ etern”), lupta “fragilului viu” cu eternitatea (“pe drumul spre piata/ cea de toate zilele,/ cu portofelul doldora/ si lista in buzunar/ prin foiala/ cumparatorilor/ incerc sa iau pace/ de la gandul precis/ ca aici,// la o geana departare,/ ma-nvecineaza oricand/ eternitatea.// Cu fiecare mar bagat in sacosa/ transpira mana mea,/ nepregatita pentru asemenea/ tangente”) sunt temele acestor texte reflexive ce probeaza, inca o data, rolul ideii poetice in nasterea lirismului.
De altfel, unele strofe, notand frust detalii ale realului, prin acuitatea observatiei se ridica la gradul de emergenta senina al haiku-ului: “sa cant,/ cu vocea sa astup crapaturile/ vorbirii”, ori: “desi este posibil/ ca multe crengi/ sa nu mai aiba loc/ in casa mea” si cate-o calma si neasteptata arta poetica te absoarbe in oaza ei: “Tot zic ca plec/ mai fac un pas spre usa/ din politete precum/ armenii care, se spune,/ prelungesc/ vizita si vorba// as mai lua o dulceata/ cu apa racoroasa,/ daca se poate/ as amana despartirea// s-a creat o blanda stare/ de confuzie sau/ de complicitate,/ intre mine si aceste/ versuri s-a ivit/ o lenese/ dependenta,// randurile zilnic/ nescrise/ ma impresoara/ cu luminiscenta lor/ de crepuscul – // tonalitatea mea favorita”.
Tonalitate a clipei bucuroase ori dezamagite care continua sa vrea sa traiasca in taina si austeritate, intr-un jurnal ce nu se vrea in librarii, ori, daca tot se afla, pretinde discretia receptarii lui de catre spirite afine, negalagioase.

*) Marina Dumitrescu, Calatorind in marea interioara, Editura Vinea, 2006, 110 pag.