Mecca verilor noastre/ de Daniela Crăsnaru

Cu mult timp in urmă, scrisul era pentru mine un soi de terapie. Mă vindeca de toate tulburările interioare pentru care încă nu s-au inventat pastile. Acum scriu puțin și cu greu. Pentru că trăiesc la tensiuni mici, care nu produc niciun fel de cutremure. Liniștea asta calmă, băltită, pe care unii ar putea-o numi seninătate, nu are nevoie să fie domolită prin cuvinte. Pentru ce mă doare acum, se găsesc pastile…

N-am curaj să-mi aduc aminte. Să scormonesc printr-un trecut agitat, confuz, plin de oameni, locuri și întâmplări rescrise stângaci de un prezent care pare a nu avea un fir direct cu ceea ce a fost. Dar ce a fost? De fapt n-am avut niciodată o bună memorie. A fugi cu gândul înapoi, preț de 30 de ani, e o întreprindere riscantă, dureroasă și cu puține puncte de contact cu adevărul. Mă doare amintindu-mi cum mă durea atunci trăind. Numai că durerea de atunci era creativă. Acum e stearpă. Durere pur și simplu, fără adjective.
De aceea am amânat să scriu despre acea perioadă, probabil cea mai frumoasă din viața mea. Din pricina acestor cuvinte mari. Dar altele nu am cu care să mă gândesc la verile de la mare din anii ’80. Azi, locul din amintire pare modest.
Vila Scriitorilor era, privită din perspectiva de azi (când cei cu bani mulți, dar și cei cu mai puțini bani, caută superconfort de multe stele), un hotel micuț, cu camere simple, cu o singură sală, rotundă, cu un unic televizor. Unde ne strângeam cu toții să vedem Campionatul Mondial de fotbal. Unde fata mea de câțiva anișori se proțăpea în fața ecranului și țipa furioasă: “La mine să te uiți, nu la televizol, leao ce ești!” Terasa, faleza, marea. Clujenii cu care ne întâlneam o singură dată pe an sau de două ori, când veneau in București să mai parcurgă o milă marină din nesfârșita odisee a “Dicționarului”. Plimbările pe faleză, până acolo, în dreapta, unde era gardul puterii. Ce-o mai fi azi acolo, după gard? Nu știu, că n-am mai fost de 20 de ani. Și parcă nici n-aș cam vrea să știu. De aceea poate și amân să mă duc din nou la Neptun… Sunt atâtea locuri care nu mai sunt cum au fost. Case în care au stat oameni dragi, numere de telefon la care nu-ți mai răspunde nimeni. În fond, Casa de la Neptun trebuie să rămână acolo, în acel timp, pentru că îi aparține. Probabil că acum e “modernizată”. Să-i fie de bine!
…Lip-lip, făceau piciorușele ei mici la 1 noaptea, în pijama, pe coridoare, căutându-ne. Și noi, după ce speram că adormise, ne alăturam celorlalți, în hol, să pălăvrăgim și să ne uităm la împătimiții jocului de cărți. Nu-mi aduc aminte de certuri, de priviri urâte. Or fi fost, dar s-au topit în acea bucurie de care-mi amintesc perfect, bucuria de a fi împreună în fața mării, în libertate. O libertate iluzorie probabil, dar pe care marea o făcea, pentru două săptămani, adevărată.
…Mașina de scris a domnului Paler, țăcănitul ei continuu, care măsura orele și ne aducea aminte de ce suntem acolo, împreună. Bodega “Cireșica” de peste drum, unde ne duceam, uneori, la o bere. Azi o fi ditamai restaurantul. Nu știu și nu vreau să știu. Aș putea numi o mulțime de oameni dragi. Nu numesc niciunul, numindu-i astfel pe toți. E un loc comun să idealizezi trecutul, pentru că trecutul înseamnă, fatalmente, tinerețe. Așa e. Dar în acele două săptămani din august eram liberi acolo. Contextul de acasă era oricum sumbru, tensionat și egal în griurile lui continue. Plecarea la mare era deci marea călătorie spre unicul interval, scăpat cumva din timp, căzut, fericit, într-un soi de triunghi al Bermudelor, de unde, vai, eram recuperați “pentru societate” la sfarșitul sejurului. Înapoi, la locurile noastre, înapoi, la loc. Dar peste un an, aveam să vedem din nou Marea. Cu literă mare. Unica. Cu mirosul ei incomparabil cu al niciunei mări din lume. Miros de așteptare, de libertate, de iubiri văratice fără șansă, de tinerețe scursă în nisip, ca o ploaie de august, scurtă și intensă.
Azi stau într-un oraș în apropierea mării. A altei mări. Într-un sfert de oră pot fi pe plajă. Dar marea asta nu miroase a nimic, e aseptică și anonimă, cu tot renumele ei. Nici măcar a bătrânețe nu miroase, ca să zici că percepția e legată de vârsta mea de acum. E prea la îndemână și, ca toate lucrurile la care ajungi ușor, își pierde fascinația. Nimic nu se poate compara cu marea călătorie spre Mare de acum 30 de ani. Ca Paștele sau Crăciunul, era o singură dată pe an. Nici nu începea bine primăvara, că ne și inscriam pentru locul de la Neptun. Cu emoție și speranța că, uite, și anul ăsta vom face marea călătorie. Îmi face rău să-mi amintesc mai mult.
Mă opresc aici, ca în fața unei valize goale în care aș pune totul și nu știu cu ce să încep. Ce nume predestinat, totuși, Neptun! Atunci era o localitate, Mecca verilor noastre. Acum pare tot mai mult o planetă depărtată, rotindu-se, încet, pe cerul tulburat al unui timp care a fost.