Mecenariat si mercenariat

Soarta artistilor romani contemporani pare sa nu fie vesela. De regula, artistul e un (p)om in bataia vantului, iar supravietuirea lui – artistica, dar si personala – depinde de altii. Lipsit de finantare (daca nu cumva si-o poate garanta singur, ceea ce e rarisim), e la mana te miri cui. Drept care poate fi silit la felurite concesii. Cea mai pasabila este sa publice un roman de dragoste sponsorizat de o firma care produce prezervative. Ceva mai delicata e situatia in care lucrezi la comanda. Cata vreme finantatorul iti stabileste doar detalii tehnice – dimensiunile unei tapiterii menite sa impodobeasca un perete de foaier – e OK. Lucrurile se complica atunci cand ti se impune si continutul lucrarii. La extrem, se poate intampla sa ti se comande totul, inclusiv stilul si mesajul. Fireste, accepti sau nu.
Sa fie oare o situatie inedita si specific mioritica?
Lectura biografiilor marilor compozitori ai lumii te poate lasa cu gura cascata. Toti erau mercenari. Covarsitoarea majoritate a lucrarilor lor erau comandate, cu detalii despre cum trebuie sa iasa. Mai mult decat atat, in unele cazuri cumparatorul isi insusea si drepturile de autor. Celebrul Recviem al lui Mozart, ultima sa opera (de neuitat scena tulburatoare din filmul lui Milos Forman!), fusese comandata de un potentat al vremii care, dupa moartea compozitorului, a prezentat lucrarea ca fiind a lui!
Si de-ar fi fost numai atat. Marii compozitori clasici traiau in regimul fotbalistilor de astazi, “transferati” dintr-un loc in altul pentru salarii mai consistente, plus “prima de instalare” si facilitati locative! Acelasi Mozart – dar si ceilalti – era silit sa negocieze nu doar ce bani va primi si de ce onoruri se va bucura, ci si cate butoaie de bere si masuri de lemne trebuie sa primeasca pentru ca transferul sa merite a fi facut. Singura deosebire: nu erau vanduti de catre “cluburi”, ci isi cautau singuri o “echipa” mai buna – am putea spune, pastrand paralela, ca erau “liberi de contract”. In unele cazuri (Bach, de pilda, la una dintre tentativele de “transfer”), in joc intra inclusiv eventuala casatorie cu fata “patronului”! Ar fi dragut sa vedem asta si azi…
Care e morala? Simplu: conteaza ce ne-a ramas de pe urma lor, nu cum au ajuns sa creeze acele lucrari sclipitoare. A bon entendeur, salut.
tczarojanu@yahoo.com