Mel de Paste

Mel Gibson a reusit ceea ce n-a reusit nimeni la Hollywood: sa faca un film vorbit in doua limbi “moarte” (aramaica si latina) care sa sparga box-office-ul! Indiferent de ce s-ar putea spune despre valoarea lui, ca film, Patimile lui Hristos este un fenomen de masa. De aceea, ma-ndoiesc ca cineva s-ar lasa influentat de orice parere (critica sau encomiastica) despre acest fenomen; va prefera – pe buna dreptate – sa mearga la cinema ca sa se convinga pe pielea lui.

Si bine va face. Daca exista un castig intelectual in a sta sa privesti doua ore de violenta continua si interminabila asupra unui biet trup omenesc, el nu poate fi decat acesta: paradoxal, Patimile… este un film care te pune pe ganduri. Nici vorba de “antisemitism” – cei care l-au condamnat pe Isus acum 2.000 de ani s-a intamplat sa fie evrei, dar ratiunile profunde ale intolerantei (religioase) sunt de oricand si de oriunde. De fapt, partea cea mai interesanta (pentru ca problematica) a filmului se consuma in primele 30 de minute: romanii (Pilat etc.) ezita, nestiind ce sa faca cu “fiul Domnului”, fariseii il afurisesc, fidelii plang… “Revolutia” declansata de Isus – o rasturnare a dogmelor in vigoare la acea data – nu putea fi intampinata cu flori, iar mesajul sau nu avea cum sa fie primit cu bratele incrucisate. Din clipa in care incepe supliciul, filmul lui Gibson aluneca insa incet, dar sigur, intr-un senzationalism subliniat, la tot pasul, de o “stilizare” rizibila si rudimentara. Ceea ce putea fi, la rigoare, un documentar in timp real (faptele, doar faptele; OK, chiar era nevoie de un film care sa restabileasca “adevarul” crud, dupa atatea versiuni pioase & pastelate!) este minat de “efectele de stil”. Dar care “stil”? Gibson nu are stil, ci un “melting pot” de stiluri – toate, stridente… (Exista si doua scene care reusesc sa-l evite: flash-back-ul cu Isus si Maria, in jurul unei mese, si scena – de o emotie retinuta – in care Claudia, sotia lui Pilat, se apropie de Maria si Maria Magdalena, daruindu-le niste stergare.) Concretul fizic este insotit de o pletora de ralentiuri (fiecare cadere a lui Isus, in drumul spre Golgota, este in “slow-motion”), iar detaliile cele mai prozaice, intr-o sarbatoare a solutiilor tehnologice. Patimile lui Hristos se transforma intr-un fel de manual, de “Cum sa…”: cum sa flagelezi cat mai bine, cum sa bati un piron intr-o palma pe-o cruce, cum sa dai apa cuiva rastignit la trei metri deasupra, s.a.m.d. Filmele politiste bune ne-au invatat ca este greu sa ucizi; Patimile… lui Gibson ne arata ca e usor sa filmezi aceasta greutate, cata vreme ai satisfactia datoriei implinite.

Jim Caviezel (in rolul lui Isus) are un chip interesant; din pacate, de la jumatatea filmului incolo, nu prea mai vezi nimic din el: devine o masa desfigurata si insangerata, cu un ochi inchis la tortura ce nu mai conteneste. Si Maia Morgenstern (in rolul Mariei) are o fata interesanta; problema e ca aceasta fata cunoaste o singura fateta: aceea a suferintei impietrite. Regizorul, “domnul Gibson”, i-a spus probabil ca durerea ei trebuie sa fie retinuta, stoica, drept care Maia traverseaza filmul ca o figuranta muta (de durere), fara alta replica decat lacrimile care-i curg.

Exista un singur film cu adevarat exceptional despre Isus: se numeste Evanghelia dupa Matei, a fost facut acum exact 40 de ani, este in alb-negru, iar regizorul lui era comunist si homosexual: Pier Paolo Pasolini. De unde se vede ca numai Credinta te poate ajuta in viata, dar nu te ajuta sa faci filme bune. Amin!

* Patimile lui Hristos/The Passion of Christ, regia: Mel Gibson, scenariul: Benedict Fitzgerald & Mel Gibson, cu: Jim Caviezel, Maia Morgenstern, Monica Bellucci. Prod. Icon. 2h. Distribuit de MediaPro Pictures.