MELEAGURI POETICE/ „In vis incepe călătoria”

Ca intr-un vis incepea călătoria Antigonei Kefala, la vârsta de 12 ani, când situația postbelică a României a determinat familia ei de greci din patriarhala Brăilă să plece in exil. Ca și ea, părinții s-au născut aici, brăileni erau și bunicii. Silită de imprejurări, insă, in 1947, familia Kefala ajungea in Grecia. Dar gravele conflicte din Grecia acelor ani au impins și mai departe refugiul: până in Noua Zeelandă. După alți câțiva ani, la incheierea studiilor superioare, Antigone Kefala pleacă din nou, in Australia, unde e stabilită din anul 1960. Aici Antigone Kefala avea să-și implinească destinul creator. An după an, ea a devenit, in orizontul literaturii australiene, o voce substanțială, inconfundabilă, apreciată pentru austeritatea, chiar ascetismul expresiei, pentru intensitatea suprarealistă, pentru finețea și pasiunea intelectuală, pentru spiritul ei universal. Poezia, proza de ficțiune, paginile de jurnal propriu-zis, eseistica autoarei vorbesc despre identitatea dizlocată pentru acela ce-și pierde ambianța acelui acasă originar și de la sine ințeles. Efortul prelungit al adaptării in lunga călătorie a fost permanent insoțit de lectură, muzică, studiu. “Eram formați, din România, să ințelegem viața și o țară prin formele ei artistice”, observă scriitoarea. Lipsită de ostentație, lirica Antigonei Kefala este una de miză inaltă, care vorbește despre marile teme și taine: nașterea, dar mai ales trecerea Pragului, moartea. Familiaritatea morții există in Balcanii originari și scriitoarea aduce cu sine aceasta in poezie, intr-un mod purificat, particular și surprinzător. Recunoaștem vignete pline de atmosfera casei din copilărie, de atmosfera unor case burgheze ale zonei noastre in general. Lumea revolută dăinuie misterios și ireductibil, ca intr-un vis (coșmar nu o dată). Antenele poeziei recuperează peisaje pierdute. Cuvinte desprinse de determinări, rostite parcă in vid, rezonează intr-un bocet reținut, subliminal. Și totuși cuvintele poeziei sunt, paradoxal, dătătoare de viață chiar și atunci când rostesc despre moarte. Este oficierea poeziei: misterul ei, misiunea ei asumată. Departe de a rămâne cantonată intr-o provincie culturală sau de a se lăsa impresionată de jocurile superficiale ale modei, Antigone Kefala, cea născută la gurile Dunării, a păstrat și a dezvoltat cu superbă obstinație, de-a lungul vieții, spiritul cultural in care se formase. Totodată scriitoarea s-a deschis față de lumea in care i-a fost dat să ajungă. Peregrinarea insăși, cu toată suferința pierderilor, a devenit astfel un teren al clarviziunii. Antigone Kefala mărturisește – cu demnă și sofisticată sinceritate, cu forță vizionară și curaj – despre esența propriei vieți, despre lucruri profund semnificative pentru fiecare dintre noi și pentru lumea tot mai globalizată in care trăim. (Ioana Ieronim) Antigone Kefala VACANȚĂ LA ȚARĂ In vis incepe călătoria, spuneau ei ducând lumânarea prin intunericul odăii unde mirosea a busuioc și dulceață de cireșe. Le vedeam umbrele cum alunecă pe perete mă concentram să aud foșnetele din unghere mi-era teamă de noaptea ce se lăsa precum penajul tăcut al unor cearșafuri in curtea părăsită unde nu mai erau decât dulăii și fântâna in depărtare. Când se lăsa intunericul vorbeau despre Katka, despre fântână, cu glasuri de taină. Lipește-ți urechea de pământ, fecioară, ascultă zidurile gemând din gurile mute. Calea in jos e luminată cu flăcări de mică arzând fără sunet cum ard ochii sălbaticilor și morților; ochii smălțuiți acum de văluri peste văluri de apă impietrită. Sari, a spus Katka, astfel vei ajunge la țărmul celălalt. Țara unde pomii și dealurile sunt cu totul și cu totul de aur, unde cântă păsări de sticlă, unde aerul, perdele de cristal acoperite cu pulberi fine, coboară din cerul albastru nemișcător, clinchetind in briza impalpabilă. Și lumină vei fi, lumină fără umbră, căzând peste șesuri pietrificate in tăcere. NOU NĂSCUT Atunci tu nu erai incă unul dintre noi. Mai aveai in piele mirosul marelui intuneric. Ochii iți erau sticloși, imi sorbeau imaginea fără să dea nimic inapoi, adâncime pură, adâncimea apei tăcute. Doar glasul tău care A țipat prin intuneric născut din eternitate spaimei era omenesc.
VENERARE
Ei mâncau pământ, dormeau cu el
mireasma li se rotea in sânge
până când se umpleau cu pământ,
se iubeau cu oile
se rugau cu voci mutilate,
in limbi tăioase de țapi cântau
despre locuri pietroase, ierni cumplite
ecouri de vânt in beznă
prin copacii aspri.

Brațele statuii albe
in vârf
se intindeau ca niște coarne uriașe
in soarele de primăvară.


MOȘTENIRE
Incerc să ascund
de ochii lor goliciunea morții tale,
tu călătorești acum
dincolo de noi, indiferent.
Ai un mesaj pentru noi?
Avem nevoie.

Camere cu tavanul inalt
cu uși de stejar, parchetul intunecat,
mirosuri inchise.
Mormântul meu ferecat
imi călătorește prin vise.


OMUL PRIBEAG
Râul
s-a mutat mai departe
in fierbințeala drumului
sclipiri de apă
spre orizont.

Sarea
pe care i-au dat-o acasă
și a pus-o pe limbă
ca să-și guste propriile rădăcini
și să se aline.

Lumea
făcută dintr-o materie care niciodată
nu uită, o simetrie absolută
fatalitatea din inima
fiecărui lucru.



ISTORIE DE FAMILIE
Saten in camera Mamei,
oglinzi, cutii de alabastru,
scoici din Marea Neagră, apa cântând,
mă invârteam in jurul patului și cântam:
Auzi marea din mine?
M-am oprit la patul cel nou
un cap de stridie și coadă de crab,
ca in cărțile de zoologie,
l-am cules și l-am inghițit,
ingrozită,
dar nu avea nici un gust.

Când m-am regăsit plângeam,
bătând pământul cu pumnii,
doicile erau in preajmă,
toate in gri și fața lui
cu ochii frumoși intunecați
a lunecat la distanță, nu l-am mai ajuns.


ACOLO

Acolo
noi lăudăm pe Domnul pentru toate lucrurile
pentru pâine, pentru ziua de azi, pentru mâinile noastre
pentru mormintele inguste

Acolo
pe când infloresc măslinii
in pulberi de lumină
oasele se fac pietriș
așternut pe aleile strâmte
unde tânărul orb
cu ochi luminoși
cu gura tăcută
a fost torturat de soldați
ca să vorbească
despre moștenirea pământului.


Versuri din volumul Absence/Absență, in curs de apariție la Editura Omonia, București, 2010

In românește de Ioana Ieronim