MEMORIA CARTII POSTALE / Epigonii lui Averescu (II)

Uriașa sa autoritate in rândul subordonaților avea ceva mistic, raspunsul „Așa ne-a cerut generalul Averescu” devenind incă din 1907 argumentul suprem pentru executarea intocmai a ordinelor sale. Din păcate, foarte puțini dintre actualii generali români au comandat in tinerețile lor trupe prin teatrele de operații multinaționale in care a fost angajată armata română in ultimele două decenii in Somalia, Angola, Albania, Bosnia, Kosovo, Afganistan și Irak. Majoritatea, din cauza necunoașterii limbilor străine și a procedurilor NATO și ONU, s-a mulțumit cu cât mai frecvente vizite cu un pronunțat caracter protocolar prin teatrele de operații, vizite aducătoare de diurne in valută și chefuri scăldate in whisky pe banii peace-keeperilor români, cu ochii umectați de șansa de a ciocni un pahar cu „dom general”. 
Veleitățile politice par să facă parte din profilul-standard al generalului român din toate timpurile, poate și pentru faptul că accederea la acest grad depinde, in mare măsură cel puțin, de bunăvoința civililor aflați la putere. Generalul Alexandru Averescu a avut incă din tinerețe ambiții și proiecte politice, cărora le-a dat curs imediat după ce și-a incheiat destinul de profesionist al armelor, devenind in perioada interbelică șef de partid, de trei ori prim-ministru și apoi consilier al Coroanei. Asemenea, toți foștii șefi ai Statului Major General Român (și nu numai ei), după ce au trecut in rezervă, au fost atrași – intr-o formă mai deschisă sau mai discretă – spre o carieră politică, dar tuturor acestor trasee politice le-a lipsit complet strălucirea cunoscută de ilustrul predecesor, unele evoluții ale acestor foști atingând chiar limita ridicolului.           
In fine, dacă generalul Averescu a cunoscut gloria și cele mai inalte recunoașteri oficiale ale meritelor sale in ciuda repetatelor sale atitudini și decizii rebele sau nonconformiste, marea majoritate a actualilor lideri militari ai armatei române se distinge printr-o obediență exacerbată, din care nu lipsesc accentele slugarnice și lingușitoare (uneori chiar libidinoase) față de mai-marii aflați la putere (pe care nu ezită să-i bârfească ordinar pe la spate). Sunt notorii manifestările de animozitate și chiar de respingere din anii 1916-1917 a generalului Averescu față de misiunea militară franceză și mai ales față de generalul Berthelot, favoritul Curții Regale, sau chiar relațiile glaciale cu regele Ferdinand, la care s-a adăugat rivalitatea deschisă față de generalul – viitor mareșal – Constantin Prezan, care-i era superior direct in anii marelui război, ca șef al Marelui Cartier General. Nu avem cunoștință de astfel de poziții rebele la nici unul dintre generalii români ai anului de grație 2009 față de oamenii politici aflați la putere și cu atât mai puțin față de vreun lider militar din NATO, ci dimpotrivă. 
Atitudinea poate excesiv de independentă, rebelă și nonconformistă față de canoanele vremii a generalului Averescu ar putea fi explicată nu numai printr-o foarte puternică personalitate din care se detașa un imens orgoliu, ci și prin lipsa oricărui „sprijin de familie” in cariera sa, tatăl său fiind fost ofițer in armata rusă, devenit funcționar in administrația Moldovei, iar mama moașă. Dimpotrivă, intreaga ascendență in carieră, gradele și funcțiile inalte ale covârșitoarei majorități a generalilor români din zilele noastre sunt datorate nu excepționalelor lor calități, talente sau competențe profesionale acumulte, ci apartenenței acestora la familia unor lideri politici, cârdășiei cu unii dintre aceștia incă din vremurile ceaușiste, colaborării trecute sau prezente cu serviciile secrete militare sau „civile”, astfel incât orice urmă de gândire independentă să fie asfixiată de condițiile de start in viață.